Daniel Cristea-Enache 
Nu știu cum se face, dar aproape de fiecare dată cînd am fost îndrăgostit, trebuia să dau un examen. Într-a opta, îndrăgostit? Examen de treapta I. Într-a zecea, îndrăgostit? Examen de treapta a II-a. Într-a douășpea, îndrăgostit? Examen de admitere la Facultate.
Parcă ministerul și părinții adoptivi complotau și mă tocau cu examene ca să nu pot eu să fiu îndrăgostit. Dragostea se asocia cu vinovăția că nu știi încă pe de rost șapte comentarii literare și cinci epoci istorice sau că nu ai făcut încă tona săptămînală de probleme la mate. O întîlnire în parc părea să zguduie universul sadovenian, iar un sărut putea să arunce în aer analiza sintatică.
Mai tîrziu, lucrurile s-au complicat și mai rău, fiindcă biata mea dragoste era legată de eșecul proorocit la admiterea la Litere și, în urma acestuia, de un stagiu militar atît de îngrozitor, încît dragostea mea era de două ori culpabilă. Nu numai că, fiind îndrăgostit, urma să pic admiterea, dar, fiind îndrăgostit, urma și să frec cu periuța de dinți weceurile din unitatea nu-știu-care, din dragoste urma să fiu chinuit de caporali, de sergenți, de locotenenți, de toată Armata Română. Dragostea mea mă condamna la tortură cazonă.
Mi-am cîștigat dreptul de a iubi intrînd al doișpelea la liceu, al șaselea la facultate și terminînd ca șef de promoție Literele.
Dar tot n-a fost bine. Căci dragostea e ca e o torpilă de submarin. Cel mai bine e așa:
1). Fie să te îndrăgostești după 65 de ani, cînd ieși la pensie;
2). Fie să nu te îndrăgostești niciodată.
