Alex. Ștefănescu 
În Mușat și ursitorile, poem definitivat de Eminescu în 1882, dar nepublicat în timpul vieții lui, este valorificată literar o credință populară străveche: aceea că la nașterea fiecărui copil trei ursitoare îi prevăd viitorul. Este o credință fluctuantă (în funcție de zonă), ursitoarele sunt tinere sau bătrâne, zâne sau vrăjitoare, în număr de trei sau mai multe, au o existență ipotetică sau reală (în sensul că femei din sat joacă acest rol; în prezent unele tinere ingenioase au făcut din pitorescul obicei o grațioasă afacere, venind la cerere, pentru bani, la căpătâiul nou-născuților ca să le „ursească”). Nu este clar dacă ursitoarele îi fac urări copilului sau îi dezvăluie destinul deja stabilit de providență. Toate aceste probleme încâlcite au fost inventariate și explicate pe larg de Romulus Vulcănescu, ca și de alți etnografi, în cărțile lor.
Sigur este că tradiția (care exista în diferite variante și la romani și la vechii greci și poate fi regăsită la multe popoare de azi) prezintă interes din punct de vedere literar, având o poeticitate latentă. Nu întâmplător a exploatat-o Eminescu, cu extraordinarul lui instinct artistic (în Miron și frumoasa fără corp, în Mușat și ursitorile, în secvențe izolate din alte poeme). Nu există situație (reală sau imaginară) generatoare de emoție care să nu fi fost folosită de el ca sursă de inspirație. Iar situația aceasta – apărută după nașterea unui copil, când toți cei din jur vor să afle care va fi soarta lui – atinge coarda sensibilă a oricui. Chiar și în vremea noastră, la oraș, nu neapărat la țară, părinții îl îndeamnă pe copil să aleagă un obiect dintre mai multe ca să își dea seama ce profesie va avea cândva. (Ca să nu mai vorbim despre faptul că maturii înșiși își ghicesc în cafea, în cărți, își fac horoscopul, ca să-și descifreze viitorul – curiozitate aculturală, nejustificată filosofic, care îi animă însă chiar și pe unii intelectuali de elită).
Poemul Mușat și ursitorile a fost conceput ca o parte dintr-o construcție epico-poetică de anvergură epopeică, dedicată Mușatinilor (conform sumarului schițat de poet, ciclul ar mai fi cuprins: Mușat și codrul, Visele unei nopți de vară, Mușat în biserică, Mușat la domnie, Mușat în război, Mușat și cetitorul de zodii, Mușat și vitejiile de pe cale). Mușatinii sunt – se știe, dar fac aici o recapitulare − o dinastie domnitoare din Moldova, cu numeroase ramificații și în Țara Românească, printre ai cărei reprezentanți se numără foarte cunoscuții Alexandru cel Bun (1400−1432), Ștefan cel Mare (1457−1504) și Alexandru Lăpușneanu (1552−1561 și 1564−1568). Nu se înțelege dacă Mușat din Mușat și ursitorile este unul dintre ei sau un personaj generic, sinteză a întregii genealogii sau, cine știe, întemeietorul dinastiei, Costea Mușat (domn al Moldovei între 1373 și 1375).
Dar, până la urmă, în acest caz contează poezia, nu istoria.
Eminescu dovedește încă o dată că știe să-l introducă pe cititor în atmosferă. Copilul la care vor veni ursitoarele s-a născut nu oricând, ci iarna, anotimp în care, datorită tradiției Crăciunului din conștiința românilor, nașterile au un fel de sacralitate. Peisajul de iarnă însuși este prietenos, fără nimic terifiant, „creștinat” (la un moment dat se aud lupii urlând în pădure, dar imediat se aud și câinii, lătrând liniștitor):
„Sub vântul rece-al amorţitei ierne/ Îşi pleacă codrul crengile-ncărcate;/ Sub alba-i haină câmpul se aşterne,// Cu stele dulci e bolta presărată;/ Din fundul lumii; ce se pierde-n zare,/ Prin rumeni aburi luna se arată”.
Iar nașterea a avut loc într-un adăpost sărăcăcios, dar ocrotitor, spre fericirea unei femei simple (prezența unui bărbat nu este menționată, probabil tot pentru o evocare indirectă a Fecioarei Maria):
„Iar din bordei ce sta lângă cărare,/ Prin ochiul prins unei fereşti rotunde/ Se- aude plâns, se vede luminare// Şi în căldura locuinţei scunde/ O mamă mişc-un/ leagăn cu piciorul/ Şi la scânciri c-un cântec ea răspunde.”
Totuși, până urmă, subiectul nu este religios. Poemul face doar atingere cu episodul nașterii lui Isus pentru a prelua ceva din fosforescența mitului biblic. Mama copilului este o țărancă simplă, dintr-un sat românesc, care simte că pruncul născut de ea va avea destinul unui om ales (sau doar își dorește aceasta):
„Şi-au adormit încet, încet feciorul,/ − Sub a lui leagăn a împins o piatră −/ Gândirea ei spre viitor ia zborul.// Mai licuresc cărbuni colo pe vatră,/ Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,/ Din codri lupii urlă, cânii latră.// Ea doarme-adânc cu braţe-n jos lăsate,/ Dară prin somn stă ţintă să privească:/Un mândru vis în sufletu-i străbate.// Da, când a fost copilul să se nască,/ Opri Orion ale sale pasuri/ Ca soarta-n lume el să i-o croiască.”
Ce scenă de viață domestică! Ce înțelegere subtilă a psihologiei unei femei care tocmai a dat naștere unui copil!
În altă ordine de idei, trebuie să remarcăm funcția estetică pe care poetul o conferă terținelor. Versurile sunt legate între ele și creează un continuum datorită faptului că în fiecare terțină versurile 1 și 3 rimează între ele, iar versul 2 rimează cu versurile 1 și 3 din terțina următoare și tot așa mai departe. Strofele se îmbrățișează succesiv, din aproape în aproape, ca și cum ar fi împletite, nu juxtapuse. Din acest lanț de cuvinte nu se prea scoate ceva, ceea ce face ca textul să pară definitiv și să inspire încredere.
În timp ce femeia și copilul dorm, apar ursitoarele:
„Şoptind uşor treceau cu pas feeric/ Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:/ Trei umbre albe ies din întuneric,// La cer ridică braţele lor goale,/ Uşoare – parc-ar fi de vânt plutite,/ Descânt’ copilu-n somn să nu se scoale.// Sunt ursitori cari din cer sosite/ Revars’ asupra-i zarea aurorii,/ Cu câte daruri lui i-au fost menite.”
Prima ursitoare îi urează copilului să fie frumos – a doua – puternic, a treia − inteligent. Aceste urări, care devin, imediat ce sunt făcute, proorociri, au forma verbală a unor incantații, nu sunt simple comunicări:
„Copilul doarme, ele fac să pice/ De-asupra-i flori, se pleacă să-l menească,/ Înconjor leagănul şi-ntâia zice:// «Să fii frumos şi faţa ta lucească,/ Precum în cer e numai unul soare,/ Un soare fii în lumea pământească».// «Puternic fii» − i-a zis cea următoare;/ « Şi biruind vei merge înainte,/ Să-ţi fie viaţa-n veci strălucitoare».// A treia zise tainic: «− Fii cuminte,/ Pătrunzător ca şi lumina mare,/ Tu să-nţelegi cele lumeşti şi sfinte.».”
Sunt urări, s-ar putea spune, tradiționale. Există totuși o abatere de la tradiție; a treia ursitoare ar trebui să se pronunțe în legătură cu durata vieții celui nou-venit pe lume și cu modul în care va muri, nu să-i facă un dar în plus. Această abatere este însă în avantajul copilului. Iar calitatea pe care a treia ursitoare i-o hărăzește pruncului, inteligența, este – ca și frumusețea și puterea – o valoare universală, pe care orice mamă și-ar dori-o pentru cel adus de ea pe lume.
Aici apare surpriza. Deși favorizată, mamei i se pare că fiului ei i s-a oferit… prea puțin! Și, desfăcându-se din somn, ea cade în genunchi și le imploră pe ursitoare să-i ofere altceva:
„ «Nu bunătăţi cari se trec în pripă/ Să îi menească sfânta voastră gură,/ Nu bunătăţi supuse la risipă.// Puternici, mari, frumoşi atâţia fură,/ Înţelepciuni, comori le-aţi dat multora/ Şi toate, vai, cu vremea se pierdură.// Lui dăruiţi ce nu aţi dat altora,/ Un dar nespus de scump ce n-are nume/ Ca să răsar’ asupra tuturora…»”.
Ursitoarele tresar, mirate de cererea nesăbuită, și îi explică mamei că i-au hărăzit copilului o înzestrare care să-i dea posibilitatea să se bucure de viață din plin, să aibă un destin de om, în rând cu alți oameni; tot ele descriu farmecul unei vieți obișnuite, de ființă muritoare (este impresionant modul cum rezumă Eminescu, cu acest prilej, un curriculum vitae):
„«Pe când sunt tineri se adun pereche,/ La joc, la viaţă şi la danţ s-adună,/ Bătrâni fiind vorbesc de vremea veche.// Şi lui ursit-am tot o viaţă bună/ Şi măsurată pe un pic de vreme,/ Să aibă ziua soare, noaptea lună!»”
Ursitoarele o avertizează pe mamă că predestinându-l pe copil unei existențe diferite de a semenilor săi îl supun de fapt unui blestem. Și totuși îi îndeplinesc dorința:
„«Da, sus la cer privirea ta îndreapt-o!/ Plinită e dorinţa ta nebună./ Şi ziua neagră peste el aşteapt-o.// Căci i s-a dat să simtă-ntotdeuna/ Un dor adânc şi îndărătnic foarte/ De-o frumuseţe cum nu e niciuna// Şi s-o ajungă chiar e dat de soarte,/ Căci tinereţă neîmbătrânită/ Îi dăruim şi viaţă făr’ de moarte.”
Nu se poate să nu sesizăm aici o undă de tristețe, a lui Eminescu însuși, care știa ce înseamnă să fii un om neasemănător cu ceilalți.
(text apărut în România literară nr. 33/ 2018)
