mâna ce știa să te amângâie

am sorbit ce mai era

din chiștocul ce’mi frigea buzele

și am stins pe fruntea unei vrăjitoare

jarul arzând.

am scuipat în praful țărânei

scrumul adunat în

gura ce alteori îți șoptea

vorbe descreierate,

care’ți amângâiau arupere

zidul de apărare

ce’l ridicaseși printre soapte, azi uitate,

de dinaintea amforei neajutorate

ascunsă sub buricul tău

unde’și mușca zăbala

disperarea vrerii de aiubire.

gura aia care

te săruta așa,

ca în pagina pe care ai îndoit’o

în romanul tristînsiropat

pe care’l recitești apăcat,

iremediabil,

cu mine în gând,

îngenuncheată azâmbire,

strângând între sâni,

crucea numelui meu,

amarnic sărutând litere și rime,

căutându’mă ascuză divină

prin cenuși de pagini biblice,

iertându’te apoi de păcatul

dorinței de mine,

făcând șpagaturi printre catehisme.

dar tu ai plecat,

iar eu am rămas fredonând

cântece fără muzică și vorbe,

aiubire pierdută,

visând la clipa când

mi’ai sărutat

mâna ce știa să te amângâie,

plângând de dorul

jarului din vintrele mele

ce’ți fripsese buzele.