Gabriel Chifu 
IV
Matei Pavel l-a părăsit pe Isidor Dubek fără să fi obţinut de la el ceea ce spera: soluţia cea mai comodă pentru dilema, pentru încurcătura existenţială în care nimerise. Era pus acum în situaţia să ia în serios scrisoarea firmei de avocatură din Ulm. Aşadar, unchiul acela misterios exista, moştenirea exista, iar el era silit să acţioneze ţinând cont de aceste adevăruri: venise clipa când putea să sară din pielea lui într-un alt destin, în cu totul alt destin, venise clipa când putea să spună adio acestei vieţi anoste, care-l storsese de energie şi care i se părea fără sens. Dar pentru asta trebuia să accepte provocarea, să aibă curaj, să lase de-o parte totul şi să înceapă ceva nou, diferit. Dar mai era el capabil de reînnoire, de efortul pe care-l presupune reînnoirea interioară? Această întrebare îl chinuia fiindcă nu-i găsea răspunsul. Sigur, era liber să refuze moştenirea propusă de biroul de avocatură german, era liber să nu intre în joc. Dar nu ar fi fost mai apoi măcinat, torturat de regretul că i s-a oferit o şansă, marea şansă, şi el i-a dat cu piciorul, a închis ochii, şi-a astupat urechile și a refuzat-o?… Ba da.
În această stare, oscilând între cele două posibilităţi-limită, da şi nu, Matei Pavel a continuat totuşi, fără o voinţă clar conturată, demersurile de acceptare a moştenirii, a continuat, dar se simțea ca şi când ar fi fost o frunză pe care vântul o poartă de colo-colo.
Astfel, Matei Pavel s-a întâlnit la Bucureşti cu trimisul lui Walter Bormann, a semnat, a parafat toate actele legate de testament. Firma de avocatură din Ulm i-a deschis cont la bancă şi i-a vărsat primele cinci mii de mărci. Apoi, Matei Pavel a început pregătirile pentru a pleca definitiv din Bucureşti: şi-a dat demisia din slujba sa guvernamentală, lăsându-i cu gura căscată pe colegii care râvneau un asemenea post, a dăruit fiicei sale maşina și apartamentul, cu lucrurile din el, a umblat prin librării şi anticariate adunând cărţi pe care să le folosească în elaborarea tratatului despre putere. În treacăt fie spus, această condiţionare testamentară îi crea dureri de cap, căci nu avea nici pregătirea necesară şi nu avea niciun pic de stofă literară, niciodată nu-i trecuse prin minte să scrie altceva în afară de rapoarte şi situaţii seci despre activitatea sa profesională. Și-a luat la revedere, de fapt adio, de la Irina, de la Cati, de la Caria (ea a fost singura care a vărsat câteva lacrimi…), chiar şi de la Sonia, printr-o carte poştală, de la Dubek, de la câţiva colegi şi de la câţiva amici. Pe toţi i-a anunţat că se mută din Bucureşti, le va comunica el noua adresă la momentul potrivit şi toţi au avut cam acelaşi gen de reacţie: o ridicare din umeri, în semn de asta e, în sminteala asta generală nu ne mai miră nimic, nimic nu mai apare ca fiind trăsnit, excesiv, de necrezut, se petrec atâtea aiureli, atâtea aberaţii în jur şi cu fiecare dintre noi încât nu mai avem puterea să reacţionăm, drum bun și noroc, dacă asta ai hotărât tu, asta fă…
Cu câteva haine şi obiecte personale care încăpeau în două valize, cu un colet de aproximativ o sută de volume (eterogene, amestecate, alese de un amator), fără niciun alt venit sau vreo rezervă bănească afară de cele cinci mii de mărci promise lunar, parcă atins, contaminat de spiritul ludic al celui autonumit Isidor Dubek, astfel Matei Pavel era gata să se supună, pe viu, cu viaţa lui, la un experiment extravagant şi în seara de aprilie, când s-a îndreptat spre Gara de Nord să ia trenul spre Vârşeţ, s-a simţit înfiorat şi curios, aşa cum bănuia că se simţiseră Cristofor Columb sau Neil Armstrong când porneau să descopere lumi noi.
A urcat în trenul cu numărul 260, Bucureşti-Belgrad, cu plecare la ora 23.20 şi s-a instalat în vagonul de clasa I, ultimul vagon al garniturii. Şi-a aranjat bagajele, şi-a dezbrăcat hanoracul şi, rămas în pulover, s-a întins pe pat. A închis ochii: aşa, cu ochii închişi, a început să privească şi să vadă. Zărea un imens câmp cenuşiu în spatele său şi un imens câmp alb în faţa sa, iar pe sine se vedea ca fiind un punct negru, pierdut pe întinderea nemărginită. La această imagine i se părea că se rezumă viaţa sa.
Curând l-a cuprins oboseala. Se agitase în săptămânile dinainte şi acum resimţea efortul. Era istovit şi această senzaţie era însoţită de o liniştire sufletească, pe care nimic din ce i se întâmplase nu o justifica şi, chiar de un optimism, şi acesta la fel de nelalocul său. A adormit.
L-a trezit controlorul care verifica biletele. Bine că l-a trezit. După plecarea acestuia, şi-a pus pijamaua, s-a spălat pe dinţi şi s-a pregătit iar de somn, cum se cuvine, strecurându-se sub aşternutul curat. A dormit profund, fără vise, până spre dimineaţă, când şi-au făcut apariţia grănicerii şi vameşii români. Apoi, trenul a trecut graniţa şi în jurul orei nouă şi jumătate, a ajuns la Vârşeţ. Matei Pavel şi-a dat ceasul în urmă cu o oră.
Deşi asculta de ora Europei Occidentale, locul lăsa impresia că aparţine lumii balcanice: o gară veche (de la sfârşitul secolului trecut, a apreciat în gând noul sosit), în stare jalnică, peronul spart şi nu prea curat, slujbaşi care se mişcau lent şi indiferenţi.
După ce s-a încheiat al doilea control vamal, al sârbilor (Vârşeţul era prima localitate de pe teritoriul iugoslav) şi i s-a îngăduit să coboare, Matei Pavel a fost dezamăgit și de ceea ce a văzut în interiorul gării şi, mai apoi, în piaţeta din faţă: totul arăta sărăcie, delăsare şi tristeţe. Ce căuta el în fundul ăsta de lume? A sărit din lac în puţ!… Senzaţia de deprimare era sporită de vremea neprielnică: o dimineață de primăvară posomorâtă şi nefiresc de rece, burniţa și era ceaţă.
Un ins negricios s-a repezit să-i care bagajele. Matei Pavel i-a îndesat în buzunar o bancnotă şi a rămas în aşteptarea unui taxi, Stătea pe caldarâmul prin spărturile căruia crescuseră iarbă și buruieni, se muta de pe un picior pe altul, tremurând de frig.
Aşa a început şederea lui în Vârşeţ şi a continuat cu o deplasare într-un taxi hodorogit, marca Yugo, pe străduţe neîngrijite, printre case semănând izbitor cu clădirile din partea românească a Banatului şi care purtau amprenta Imperiului Austro-Ungar de odinioară.
Maşina l-a lăsat în centru, în faţa hotelului Serbja, acolo unde primise instrucţiuni încă de la Bucureşti să se prezinte şi unde mai fusese o dată, împreună cu funcţionara de la Ministerul Culturii, toamna trecută.
– Domnu’ Matei Pavel! a rostit cu efuziune în glas un bărbat care aştepta pe scările hotelului şi care s-a îndreptat spre el îmbrăţişându-l cu hotărâre amestecată cu familiaritate.
Matei Pavel nu s-a mirat că omul acela îl cunoaşte, probabil îl însărcinaseră avocaţii nemţi să-l întâmpine; şi nu s-a mirat nici că i s-a adresat în româneşte, pe aici trăiesc o mulţime de români, atâta lucru ştia şi el.
– Ar fi trebuit să vin la gară, a continuat localnicul explicaţiile inutile. Pe mine mă cheamă Alecu Floran, sunt reprezentantul domnului Bormann şi am misiunea să am grijă de dumneavoastră cât stați în frumosul nostru oraș. Poftiţi.
Floran a plătit taxiul, a apucat una dintre valize, i-a făcut semn să-l ajute unui tânăr ce părea să taie frunză la câini şi l-a condus pe Matei Pavel în holul hotelului.
Acolo, recepţionera i-a salutat în sârbeşte şi i-a întins lui Matei o cheie.
– Aveţi apartamentul numărul doi, i-a dat lămuriri, în continuare, Alecu Floran, care lăsa impresia că pregătise totul în cele mai mici detalii.
Era un ins fără vârstă, putea să numere şi patruzeci de ani, dar, la fel de bine, şi cincizeci sau şaizeci de ani, era scund, vânjos, faţa îi era osoasă, iar în ochi îi scăpăra necontenit o lumină ironică, înşelătoare. Şchiopăta uşor de un picior.
Această gazdă apărută din senin l-a însoţit pe Matei Pavel spre lift şi l-a ajutat să se instaleze în apartamentul de hotel care avea să fie de acum un fel de casă a lui. Un hol micuţ, o cameră de zi cu birou şi rafturi de bibliotecă goale, un dormitor standard, o baie, frigider, telefon, televizor. Mobilierul – corect şi fără personalitate, lenjeria – curată. Trebuia să se acomodeze cu noul spaţiu, deocamdată era singurul său domiciliu.
– Merge? s-a interesat îndatoritor Alecu Floran.
– Da, da… a răspuns cu jumătate de glas, zâmbind, Matei Pavel.
– Atunci eu vă las, să faceţi un duş, să vă schimbaţi, mă rog, poate vreţi să vă odihniţi… Iar la doişpe fix, vă aştept în hol, să vă conduc la masă.
Cei doi s-au reîntâlnit la ora amiezii, în holul larg, de curând renovat al hotelului. Au pătruns în salonul restaurantului, mochetat în grena şi cu draperii tot grena la ferestre. S-au aşezat la o masă pe care scria Rezervat. Matei Pavel nu pricepea de ce era necesară rezervare într-un restaurant imens cu doar două mese ocupate. Dintr-un difuzor, se răspândea o muzică sârbească, de pahar şi de amor, cu inflexiuni orientale.
Alecu Floran îi pregătise un dejun pantagruelic: o sumedenie de gustări, apoi o ciorbă sârbească foarte gustoasă, dulce-acrişoară, bătută cu smântână, purcel la tavă, aripi de pui pe grătar, garnitură de varză şi cartofi cu ceapă. Nu lipseau băuturile, şliboviţă şi un vin roşu de Vârşeţ. Matei Pavel era absolut depăşit şi chiar torturat de meniul supradimensionat, încerca să-i ţină piept şi simţea că i se face rău. De mult nu se mai atinsese de alcool şi acum, bând și puțină șliboviță, și vin, își încălca propriile reguli şi se simțea din ce în ce mai rău. Alecu Floran însă înghiţea cu lăcomie, golea paharele cu poftă şi nu-i dădea pace, îndemnându-l:
– Luaţi, serviţi, mai gustați din vinișorul acesta, e bun, doriţi o cafea, fructe, desert, orice…?
Era de o bună dispoziţie suspectă omul din Vârşeţ.
Matei Pavel se întreba ce naiba sărbătoresc. Probabil, sosirea lui în târgul sârbesc. Sau, mai exact, deplina lui îngropare în acest nenorocit capăt de lume. Ei, dar de ce se vaită atâta, noul său oraş se arăta atât de vesel, de primitor şi de plin de viaţă. Sau cel puţin asta căuta Floran să-l convingă.
Între timp, apăruseră şi alţi clienţi în restaurant şi atmosfera se încinsese. Undeva, în colţul opus al sălii, era o masă peste măsură de zgomotoasă, ocupată de un grup de tineri, șapte-opt fete şi băieţi. Urmărindu-i, Matei Pavel a avut impresia izbitoare că urmăreşte o scenă trasă la indigo după cea de rândul trecut, când, tot la hotelul Serbja, dar în cafenea, alţi tineri sau aceiaşi tineri se distrau manifestându-se identic. Ca şi cum cineva nevăzut s-ar fi jucat cu el, cu memoria sa, cu timpul, derulând aceeaşi secvenţă, încă o dată.
Fetele şi băieţii aceia cântau ținându-se de umeri, se legănau în ritmul muzicii, ciocneau halbe de bere, vorbeau tare, ţipau, se sărutau. Şi aici în Serbia, ca şi la Bucureşti, observa Matei Pavel, oamenii au un fel apucat, excesiv de a se distra: în disperare, în insanitate, parcă s-ar teme că tocmai trăiesc ultimele lor zile, clipe. Şi sunt departe de adevăr? Cel puţin pentru cei de aici, dacă sunt luaţi pe front, viitorul e oarecum cunoscut, următoarele zile ar putea fi chiar ultimele.
Ochii lui Floran sclipeau, ca şi cum s-ar fi strecurat în ei o făptură ciudată care scapără un amnar. Lui Matei Pavel i se părea că amfitrionul său româno-sârb are pentru el şi un alt fel de mesaj decât ce i-a comunicat până acum, dar că nu voieşte sau nu-i e îngăduit să-i dezvăluie acest altceva, ascuns sub primul strat vizibil.
Floran se dovedea inepuizabil. Dorinţa lui de a petrece era insaţiabilă şi în zadar îşi privea ceasul Matei Pavel, căutând să sugereze că ar fi timpul să pună punct prânzului lor prelungit vreme de ore întregi. Neclintit, Alecu Floran îşi vedea de treabă: a comandat şampanie, desert, fructe. De mai bine de un ceas, Matei Pavel nu mai participa de fapt la ospăţ, nemaifiind în stare nici să bea, nici să mănânce. Acum însă nu mai era capabil nici să converseze cu Floran şi nici măcar să-l asculte ori să înţeleagă ce spune acesta. Era epuizat, îl cuprindea somnul, nu pricepea de ce este atât de obosit, doar s-a odihnit în tren, simţea că începe să viseze acolo, sala restaurantului, şi-l vedea pe Floran cum se ridică în aer, se dilată şi apoi se face ţăndări ca un vas de porţelan, se risipeşte în mii de fărâme, care se dizolvă în lumina parcă lichidă şi acrişoară din local; iar după ce Floran a dispărut pe de-a-ntregul, din el au rămas doar cele două făpturi fragile care stătuseră pitite în ochii lui, stăteau acum suspendate deasupra mesei, ţinând în mână nu câte un amnar, ci câte o brichetă aprinsă.
Brusc, Matei Pavel s-a ridicat de la masă.
– Gata, domnu’ Floran, eu mă retrag, a anunţat el pe un ton categoric.
Iar Alecu Floran s-a înmuiat îndată, nu s-a arătat nici surprins, nici jignit, a acceptai ideea, chiar cu o anumită umilinţă afişată.
– Sigur, sigur, cum să nu, e cazul să vă repausaţi, domnu’ Matei. Vă conduc şi mă întorc mai târziu să achit nota, a zis el.
– Nu, nu e nevoie să mă conduceţi, a spus Matei Pavel pe un ton îmblânzit, acum că se văzuse scăpat de ospitalitatea sufocantă a lui Floran.
– Atunci, luaţi măcar asta, s-a grăbit Floran, scoţând din buzunar un plic pe care i l-a întins oaspetelui venit de la Bucureşti. V-am pregătit câteva date folositoare: o hartă a oraşului, adresele restaurantelor unde e indicat să mâncaţi, câteva telefoane utile… Şi al meu, bineînţeles… Eu n-o să vă mai deranjez, dacă aveţi nevoie de mine, mă sunaţi dumneavoastră…
Lui Matei Pavel nu-i venea să creadă că Alecu Floran a bătut în retragere, s-a dat deoparte, atât de decent chiar. La un moment dat, se temuse că şederea sa la Vârşeţ va fi un calvar, din cauza lui Floran, care îl va întemniţa, îl va confisca, îl va termina cu grija lui exagerată.
Matei Pavel a urcat în apartamentul său. S-a lăsat pe un fotoliu, a respirat adânc. Încerca să se concentreze asupra propriei sale persoane, încerca să-şi reprezinte viitorul, încerca să-şi aproprieze locul, să-l simtă ca pe o casă a sa. S-a întins pe pat. A adormit instantaneu.
