Mettéur en scene

III

A doua zi, Matei Pavel l-a căutat pe Dubek cu un scop clar, să afle din gura acestuia că el a pus totul la cale, nici pomeneală de vreo moştenire picată din cer, şi astfel să se stingă întreaga istorie. Matei Pavel era silit să recunoască în sinea sa că şi el, ca atâţia alţii, trăia într-o falsă aşteptare: dorea cu putere o schimbare, convins că numai aşa se poate salva, şi, când aceasta chiar se profila, o refuza incapabil să-şi modifice cursul vieţii. Ca un cal care visează într-un grajd la o mare cursă şi, când este pus în sfârşit să alerge, stă pe loc de frică să nu se dovedească a fi o mârţoagă care se prăbuşeşte după prima sută de metri de galop.

Dubek era autorul unor farse atinse de aripa geniului. În fiecare an, el alcătuia topul celor mai reuşite înscenări ale sale. Spre propria sa satisfacţie, rareori o farsă rezista pe primele locuri, de la un an la altul, căci talentul proaspăt, inepuizabil al lui Dubek mereu născocea ceva mai îndrăzneț. Chiar numele său era tot o farsă, farsa inaugurală, de la nume începe totul, nu?, farsa care sublinia vocaţia şi opţiunea sa. Lumea se chinuia să ghicească ce etnie se ascunde sub numele cu inflexiuni străine, fără să ştie că numele era tot o făcătură, o glumă: oficial, în acte, Dubek îşi schimbase numele românesc cu acesta imposibil, şi-l schimbase în joacă. Totul făcea în joacă, animat de convingerea că lumea este searbădă, e plină de josnicii și nu merită să fie luată în serios, ci se cuvine să fie retuşată, colorată cu mici gesturi dc demiurg ludic. Şi cum fiecare ajunge acolo unde îi este locul, şi pe Dubek soarta l-a ajutat să-şi pună în operă înzestrarea: din copilărie dovedise o înzestrare ieşită din comun pentru matematică şi apoi pentru calculatoare. Terminase strălucit studiile de informatică în ţară şi, cu o bursă, plecase în Statele Unite, unde lucrase la o mare firmă de informatică, dezvoltase programe de calculator înnoitoare şi câştigase enorm. Curând, renunţase la cariera profesională de succes şi se întorsese în ţară, contrar oricăror previziuni. Aici, călăuzit de spiritul tutelar al jocului, de care asculta în toate acţiunile sale, s-a îngrijit cu abilitate excepțională de averea adunată dincolo de ocean şi a izbutit s-o consolideze şi s-o sporească şi, graţie ei, şi-a întrupat cele mai temerare, și mai nebunești?, proiecte de înlocuire a realităţii cu un imaginar comic.

Una dintre primele corecturi aplicate realității pe care a putut s-o realizeze l-a avut ca personaj central pe un unchi îndepărtat al său dintr-un sat sudic. De vreo treizeci de ani, omul se încăpăţâna să scrie poezie proastă, naivă, nepublicabilă. Ei bine, Dubek a aranjat participarea poetului amator la o prestigioasă întâlnire a scriitorilor europeni, desfăşurată la Atena, sub patronajul Preşedintelui Republicii Elene. Pentru aceasta, Dubek a lucrat cu minuţiozitate de ceasornicar elveţian. Desigur, în primul rând, a aflat, citind ziarele, că reuniunea va avea loc și în ce perioadă. Apoi, s-a informat ce poeți sunt invitați și cine din ţară e invitat. Pasul următor: şi-a procurat programul mitingului poetic, a confecţionat şi i-a trimis o invitaţie unchiului său, poetul naiv. Omul, un fel de tehnician agronom, nu ştia, evident, nicio limbă străină şi a fost complet năucit când a primit plicul cu litere ciudate adus de poştaşul care şi-a croit drum până la ograda lui, păşind prin noroaiele seculare. Când profesoara de franceză, o tipă frumuşică, de la oraş, plictisită până la exasperare de navetă, i-a tradus conţinutul scrisorii, unchiul şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a prăbuşit moale la picioarele domnişoarei care a făcut deranjată un pas înapoi.

Gândul care i-a trecut prin cap unchiului în clipa dinainte de a leşina era sub forma unei întrebări sfredelitoare, cu mai multe ramificaţii: cum de ştia Europa de existenţa lui, de unde i se cunoștea numele şi de unde se ştia că el scrie poezie?

După ce şi-a revenit din leşin, unchiul şi-a zis că trăieşte o culme a vieţii lui: invitaţia personal adresată de a citi o poezie în capitala Greciei era mai mult decât putea visa el pe lumea asta. Şi, ca să sărbătorească evenimentul, a ţinut să dea de băut la tot satul: de aceea, a desfăcut, spre disperarea nevestei, butoiul pe care-l păstra pentru Crăciun şi l-a pus la bătaie, cu inima deschisă. Dar butoiul, cum era de aşteptat, nu a făcut faţă setei uriașe arătate de consătenii unchiului, numeroşi prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi care se perindau pe la el pe acasă ca să-l felicite. Şi cum unchiul era pensionar şi avea destul timp liber, şi cum bucuria lui era de nestăvilit şi dorinţa de a petrece era pe măsură, el a apelat la o soluţie extremă: a făcut un împrumut la bancă, în condiţiile unei dobânzi de 70%. Împovărătoare dobândă, ar fi zis oricine, nu şi unchiul, care era un om fericit, împlinit. Ceea ce conta era faptul că acum, făcând împrumutul, avea bani şi putea să dea de băut, în fiecare seară, la cârciuma din sat, lăudându-se cu scrisoarea din Grecia şi arătând-o oricui era curios s-o vadă.

Farsa nu s-a oprit în stadiul acesta, ci şi-a consumat toate etapele, până la punctul culminant şi la deznodământ. Dubek a trimis o scrisoare poetului român invitat cu adevărat la Atena, comunicându-i, ca şi când ar fi venit din partea organizatorilor, că reuniunea poetică se amână. În plus, pentru siguranţă, Dubek i-a aranjat poetului, exact în perioada întâlnirii lirice din Grecia, printr-o fundaţie desigur fictivă, o călătorie de o săptămână la Praga. Iar unchiului i-a expediat un bilet de avion dus-întors la Atena şi s-a oferit să-l însoţească în călătorie, pe cheltuială proprie, ca să-i servească drept călăuză acolo naivului poet rural. În capitala Greciei, programul de două zile pus la cale de Dubek a fost cu totul altul decât programul real al manifestării, care se întindea pe durata a cinci zile. Într-un singur punct cele două fire s-au intersectat: seara de poezie care s-a desfăşurat într-un impozant amfiteatru al Ministerului de Externe Elen. Acolo, unchiul instruit şi însoţit de Dubek a luat parte chiar la miting. S-a instalat în sală şi a aşteptat să înceapă şi să se deruleze programul. Atunci când moderatorul a anunţat în greacă şi în engleză că e rândul poetului român, unchiul (care nu avea niciun talent lingvistic şi nu pricepea nimic din păsăreasca celui de pe scenă…) a fost îndemnat de Dubek: „Acum e momentul, te ridici, te duci pe scenă şi citeşti poezia cutare în româneşte, apoi rămâi pe scenă și aştepţi, căci un actor grec o să citească poezia ta tradusă în engleză. Când termină el, urmează aplauze, atunci vii încoace şi asta e tot…”

Tremurând ca varga, sufocat de emoţie, împiedicându-se la tot pasul în drumul spre scenă care i s-a părut că durează o veşnicie, unchiul a făcut întocmai cum îi dictase Dubek. Pe scenă, a citit bâlbâit un text agramat, de o idioţenie fără seamăn. Actorul grec a oferit varianta engleză a unui poem excelent pe care organizatorii îl aveau în dosarul festivalului de la adevăratul poet român, cel absent aici şi aruncat la Praga, prin demersurile viclene ale regizorului invizibil şi neîntrecut pe nume Isidor Dubek. Aplauzele au venit firesc şi freamătul lor plăcut era cât pe-aci să-l doboare pe bietul unchi care s-a întors copleşit în sală: aproape uitase să mai păşească, din cauza tensiunii sufleteşti insuportabile. Cei doi au părăsit sala înainte de încheierea recitalului, iar a doua zi, cu avionul, au făcut calea întoarsă spre ţară. Unchiul era moale ca o păpuşă din cârpe, vorbea în dodii, privea fără să vadă, asculta fără să audă, gâtuit de o indescriptibilă emoţie şi repeta întruna că el şi-a trăit visul.

Dubek a scăpat de sub control povestea, fiindcă, revenit în sat, unchiul continua să ofere de băut cui se nimerea, el, care până atunci fusese un ins cumpătat, a dat în patima alcoolului, nevasta l-a părăsit la bătrâneţe, iar unchiul, tot rememorând seara aceea când citise o poezie pe scena din Atena, se simţea stăpânit de aceeaşi emoţie intensă şi de nestăpânit şi a sfârşit prin a face atac de cord: din fericire, n-a fost fatal, Dubek i-a plătit spitalizarea, i-a plătit şi datoriile la bancă, încercând astfel să repare câte ceva din urmările modului băşcălios în care rescrisese el realitatea pentru unchiul său.

Aşadar, a doua zi dimineaţa, după ce Caria îi dezvăluise conţinutul plicului din Germania, Matei Pavel l-a căutat la telefon pe Isidor Dubek. I-a răspuns robotul care i-a cerut să lase un mesaj. Matei Pavel şi-a spus numele, numărul de telefon şi a rugat să fie sunat. Chiar în aceeaşi zi, seara, a avut plăcerea să audă la telefon vocea inconfundabilă a celui ce sub numele de Isidor Dubek îşi exprima cu atâta dăruire aspirația și talentul de demiurg ludic. Matei Pavel i-a explicat că trebuie să-l întâlnească negreşit, e o chestiune foarte importantă, şi cei doi şi-au fixat o întâlnire pentru ziua următoare, la firma lui Isidor, undeva pe Moşilor.

În drum spre amicul său, Matei Pavel a încercat să-şi închipuie cu ce s-ar putea ocupa o firmă care-l are patron pe un tip ca Dubek şi nu a găsit nimic potrivit. A încercat apoi să lege ideea de pragmatism şi eficienţă, specifice unei firme, de persoana lui Dubek sedusă până la nemărginit de gratuitate şi de joc, şi iarăşi nu a reuşit.

Sediul firmei, amenajat într-un apartament mai mare, sau poate în două apartamente de bloc unite, era extrem de elegant, construit cu grijă pentru efecte speciale: materialele – modeme, probabil scumpe, dar foarte uşoare, mobilierul – la fel, sticlă, lemn şi aluminiu într-un echilibru sofisticat de transparenţă şi opacitate, spaţii largi şi luminoase, un joc permanent de trei culori, alb strălucitor, verde şi negru, plante decorative superbe, o secretară aidoma plantelor – extrem de decorativă, superb misterioasă, şi biroul lui Dubek – uriaş, cu o bibliotecă impresionantă, cu o sumedenie de monitoare tv, cu vreo câteva reproduceri după Dali şi cu un portret al acestuia, într-un loc central, luminat de lămpi cu halogen, ca un fel de magistru declarat al fostului informatician.

Dubek s-a ridicat, a venit în întâmpinarea lui Matei Pavel, l-a îmbrăţişat cu căldură: era scund, uscăţiv, negricios şi Matei Pavel, privindu-l, nu înţelegea de unde îi vine o anumită luminozitate izbitoare a chipului şi chiar un aer maiestuos.

Matei Pavel îl ştia pe Isidor Dubek din copilărie (pe când se numea cu totul altfel), de aceea îşi îngăduia o familiaritate care l-a făcut să-l întrebe direct:

– Isidor, cu ce se ocupă firma ta?

Dubek nu s-a arătat deloc mirat de întrebare:

– N-ai observat numele firmei? a răspuns el firesc. E scris deasupra intrării… ILUZIA. Numele spune totul: comercializez iluzii. Am mare succes, marfa cea mai căutată este iluzia. Singura mea problemă este că mi-am pus de la început o anume condiţie: să nu câştig, ci să pierd bani cu ocupaţia asta a mea, altfel n-ar mai fi un joc, aş fi şi eu ca toţi ceilalţi. Ei bine, aici e dificultatea, să pierd în loc să câştig, îţi vine să crezi? Toată lumea are nevoie de iluzii, de un alt proiect existenţial care să-l corecteze pe cel dat, pe cel trăit, şi toată lumea se îmbulzeşte la iluziile mele, dispusă să plătească oricât pentru ajustările pe care le aplic eu realităţii. Aşa încât, repet, cel mai greu îmi este să merg în pierdere, să mă abţin de la a face avere din asta…

Ascultându-l, Matei Pavel era convins că Isidor Dubek e autorul scrisorii trimise, chipurile, din Germania, el este autorul acestei halimale ce tocmai se ţese avându-l pe el ca personaj central, pe el cu incredibila moştenire. Şi Matei Pavel a respirat uşurat, acum când îşi dădea seama că totul este măsluire, punere la cale, joc. Bine că e aşa şi nu altfel, bine că nu e obligat să ia în serios aşa zisa schimbare, acum înţelegea şi recunoştea că nici n-ar fi fost în stare de ceva nou, nu avea energia necesară, se simțea un ins istovit…

Isidor Dubek lăsa impresia că se simte foarte bine în compania vechii sale cunoştinţe: s-a lansat în poveşti despre „opera sa ludică” (erau chiar cuvintele sale, Matei Pavel le-a reţinut…), poveşti pe care le spunea pe nerăsuflate, încântat, fără precauţii:

– Sunt extrem de mulţumit de cea mai nouă, cum să zic?, ispravă sau istorioară a mea… Am ales un subiect, şi anume un contabil absolut şters, un tip exact ca un ceasornic, fără imaginaţie şi nelinişti, un perfect mecanism previzibil şi programabil. Şi l-am angajat, l-am făcut director, director la o firmă inexistentă, i-am pus la dispoziţie un birou. Omul se prezintă în fiecare zi cu conștiinciozitate la slujbă. Stă fix opt ore, întocmeşte rapoarte, face calcule, proiecte financiare pe care i le cer eu prin corespondenţă, pe cele mai aberante cu putinţă teme care-mi trec prin cap. El nu se miră de natura serviciului său, nu pune întrebări, execută întocmai ce îi pretind şi toate hârţoagele primite de la el, rapoartele lui minuţios şi corect lucrate, eu le arunc la coş fără să le citesc, e momentul de apogeu al jocului, nimic nu mă satisface mai mult decât să lepăd la coş sutele de pagini trudite ale omului meu, fără să mă uit pe ele… Îi expediez scrisori scurte cu aprecieri seci despre munca lui, la sfârşitul fiecărei luni îi vărs în cont salariul, o sumă bunicică, sunt cucerit, pur şi simplu cucerit de acest ins care niciodată nu iese din cuvântul meu, nu are nicio iniţiativă personală, nu comite nicio greşeală, chiar, am uitat să precizez, i-am montat la birou o cameră de luat vederi ascunsă, aşa că pot să afirm, nu se abate nici cu un milimetru de la instrucţiunile mele şi, mai ales, nu se întreabă ce caută el pe lumea asta, de ce există, nu se întreabă şi nu are spaime, depresii, angoase etc., etc,… E un caz complex şi încă în derulare, demn de studiat…

Matei Pavel nu mai urmărea monologul amicului său din copilărie, căci era preocupat de propria sa nelămurire, aceea care-l adusese aici şi la care dorea imediat un anumit răspuns – cel comod, cel liniştitor. De aceea, brusc, i-a întrerupt lui Dubek fluxul înfierbântat al naraţiunii:

– Isidor, te rog, spune-mi adevărul, am devenit şi eu subiectul experimentelor tale?

Isidor Dubek s-a oprit din povestit, cu o mină derutată.

– Ce tot îndrugi acolo, despre ce e vorba?… şi-a arătat el totala surpriză.

Atunci, Matei Pavel i-a relatat în amănunt întreaga tărăşenie cu moştenirea din Germania.

După ce a aflat desfăşurarea istoriei, Dubek a clătinat din cap râzând:

– Dragul meu, scenariul este excelent, pare ieşit din sacul meu cu farse, oricând l-aş semna, ca să zic aşa, cu inima uşoară, mi l-aş asuma, căci este, într-adevăr, excelent. Dar nu-mi aparţine. Nu-mi stă în fire să-mi arog merite pe care nu le am: drept care mărturisesc, nu sunt eu autorul, deşi mi-ar fi plăcut. Ori chiar există moştenirea, ori caută în altă parte, vreun alt mettéur en scene. Cine ştie, or fi apărut şi alţii pe piaţa farselor inspirate, poate nu mai deţin eu monopolul ca maestru al jocului!…

(sursa foto: viata-libera.ro)