Dar începutul adevărat al poveştii lui Matei Pavel ar putea fi ziua de 4 martie 1998, zi când a găsit în cutia poştală două plicuri. Conţinutul unuia dintre plicuri l-a interesat atât de mult, încât celălalt plic a trecut aproape neobservat.
Scrisoarea care i-a atras atenţia era o înştiinţare oficială din partea judecătoriei, prin care i se comunica hotărârea definitivă a justiţiei privind desfacerea căsătoriei sale.
A deschis şi al doilea plic, în treacăt. Era ceva scris în germană, cu litere negre, lucioase, bine conturate, culese la computer. Înţelegea foarte puţin germana, destinatarul era chiar el, dar în mod sigur era vorba de o greşeală, lui nu avea cine să-i scrie din Germania: expeditorul era un avocat din Ulm, care i se adresa cu formula Herr, indiscutabil era o eroare, dacă nu cumva vreo firmă îi propunea aiurea să cumpere cine ştie ce produs sau să câştige cine ştie ce sumă exorbitantă la o loterie dubioasă. A pus deoparte foaia aceea de hârtie şi s-a întors la adresa primită de la tribunal.
S-a aşezat pe un fotoliu şi s-a uitat la ea îndelung, pierdut, literele îi jucau în faţă, privirea i s-a înceţoşat, iar banala comunicare s-a transformat în mintea şi în ochii săi într-o hieroglifă misterioasă şi impenetrabilă, un desen labirintic, semn al destinului care consfinţea totala sa singurătate, înfrângerea sa de netăgăduit.
Ar fi voit să bea ceva, să iasă din starea aceea oribilă, dar nu mai suporta nici alcoolul: între timp, în lanţul de mici transformări personale ce însoţeau acea permanentă senzaţie de alunecare înfrigurată, intervenise şi acest dezgust faţă de alcool. Nu mai suporta să bea decât apă minerală. Dar apa nu are niciun gust, cum nici viaţa sa nu avea gust.
A deschis frigiderul, a întins mâna spre sticla de apă „Perla Harghitei” pusă într-unul din lăcaşurile de pe uşă, a luat-o, şi-a turnat în pahar. Acidulată, apa a bolborosit în pahar şi apoi l-a înţepat plăcut pe vârful limbii.
Matei Pavel se simţea părăsit, îi era lehamite de sine însuşi, dacă ar fi putut, ar fi ieşit din propriul său trup, din propria sa existenţă, ca dintr-un apartament igrasios, insalubru, dărăpănat, care nu mai e bun de nimic, decât să fie dărâmat.
Concret, starea lui deplorabilă se materializa în ideea care-i venise: era hotărât să-şi ceară transferul de la Guvern. De aceea, în fiecare zi, dădea telefoane, se interesa încoace şi-ncolo, căutând altă slujbă, cu un soi de excesivă energie indiferentă. Nu aştepta mare lucru de la această schimbare proiectată, dar nici aici nu mai era de stat şi trebuia să-şi umple timpul cu ceva.
Umbla pe străzile oraşului şi îl încercau senzaţii ciudate, pe el care fusese totdeauna un individ cumsecade şi mai degrabă prozaic. I se părea, şi impresia era cu fiecare zi mai puternică şi mai clară, că străzile Bucureştiului, departe de a fi arterele obişnuite ale unei urbe sărăcăcioase şi prost administrate, erau, de fapt, căile unui labirint extraordinar de complicat, în care el rătăcea şi nu mai era capabil să desluşească drumul spre casa reprezentată precis de o adresă: str. Doamna Ghica, bloc nr. … O altă senzaţie pe care o avea în peregrinările sale prin oraş, dar şi acasă, când citea aşezat pe fotoliu, dar şi în lungile ceasuri petrecute la sediul Guvernului era aceea că în jurul lui creştea un fel de ţesătură, ceva între pânza de păianjen şi tifon. Ţesătura îl împiedica să se mai mişte, ceilalţi nu realizau ce se petrece cu el, era silit de fiecare dată să se chinuie, să sfâşie pânza ca să poată să iasă, să-şi facă loc, după care pânza se forma iarăși în jurul său, iar asta se întâmpla din ce în ce mai des, uneori chiar la interval de o oră sau de câteva zeci de minute.
Această stare rea, această maladie a sufletului căreia vreun medic psihiatru, desigur, i-ar fi găsit un nume şi poate chiar un remediu, dacă funcţionarul guvernamental ar fi apelat la el, l-a stăpânit pe Matei Pavel cam o lună, o lună şi jumătate.
Până într-o seară când, absolut întâmplător, i s-a deschis o poartă salvatoare în zidul de piatră ce până atunci părea să nu aibă nicio poartă în el – aşa cum se întâmplă în momentele de răscruce ale vieţii.
În seara aceea Matei Pavel a primit vizita unei femei tinere. O chema Caria, avea douăzeci şi şapte de ani şi lucra ca translatoare la Guvern. Între cei doi se derula, cu sincope, o vagă legătură amoroasă. Caracterul ciudat al relaţiei lor era dat de faptul că femeia se încăpăţâna să creadă şi să-i mărturisească lui Matei Pavel că este irezistibil atrasă de el, că îl găseşte cel mai încântător bărbat pe care l-a întâlnit şi că e gata în orice clipă să se mute la el, să oficializeze legătura chiar printr-o căsătorie, dacă el doreşte, ea fiind convinsă că această căsnicie a lor va dura. Iar Matei Pavel, în replică, încerca, arătând tot atâta obstinaţie ca și ea, dar de sens contrar, s-o aducă pe Caria cu picioarele pe pământ: în mod sigur, ea se înşală în sentimentele sale, nu are ce să-i placă la el, este un ins fără calităţi şi ruinat pe dinăuntru, un ins terminat, pe scurt spus, curând îi va cădea şi ei vălul de pe faţă şi atunci va vedea brusc, cu limpezime, că nu sunt potriviţi, ea este o fiinţă plină de şanse, tânără, frumoasă, inteligentă, atunci are să-l vadă, în fine, pe el aşa cum e, un tip banal şi terminat, şi o să-i mulţumească, în fine, că i-a deschis ochii, că i-a temperat exaltarea, excesul. Dar cu cât era mai sceptic Matei Pavel în privinţa viitorului acestei istorioare de amor, cu atât Caria devenea mai dependentă de el. Într-o aproximativă artă a seducţiei, situaţia lor s-ar explica prin tehnica reacţiei negative. Dacă i-ar fi acceptat declaraţiile de dragoste, și ar fi căutat el s-o cucerească pe Caria, Matei Pavel ar fi obţinut probabil mult mai puţin decât aşa, când bătea permanent în retragere şi se punea pe sine într-o lumină proastă.
Chiar şi în seara aceea, lucrurile decurgeau după scenariul ştiut. Au făcut dragoste şi, ca de fiecare dată, Matei a avut senzaţia penibilă că s-a culcat cu propria sa fiică. Apoi, goi, au stat întinşi pe pat, Caria îl săruta, se lipea de corpul său, îi şoptea cuvinte tandre, pe care el nu le credea, ar fi vrut, dar era incapabil să le creadă, cuvintele ei se roteau prin faţa lui, incomprehensibile, ca nişte fuioare tulburi, de ceaţă. El surâdea neîncrezător, îşi fixa privirea în gol, era absent, propriul său trup i se părea ridicol, întreaga scenă i se părea de un ridicol cumplit şi, după ce momentul maxim al plăcerii trecuse, acum aproape îl enerva faptul că ea se îndrăgostise de el, el nu avea ce să-i ofere, era absolut convins că ea se înşală teribil, de un ins ca el nu se poate îndrăgosti nicio femeie cu mintea întreagă, dar când iubeşti, tocmai asta poate fi explicaţia, îţi pierzi minţile…
Ea a simţit că Matei Pavel e dus, e în altă parte, că nu o mai vrea lipită de trupul său şi s-a ridicat. O clipă i-a trecut pe obraz o undă de tristeţe. Şi-a revenit îndată şi a început să se mişte dezinvoltă prin cameră. El o privea cum păşeşte liberă, etalându-şi corpul armonios, şi privirea lui se transforma în admiraţie, era extraordinar de frumoasă, nu izbutea să înţeleagă cum o asemenea femeie l-a ales pe el, ce-a găsit la el, nu izbutea să înţeleagă şi iritarea lui creştea.
Caria a traversat încăperea, s-a dus spre bucătărie şi s-a întors cu două pahare: unul cu vin alb, pentru ea, şi altul cu apă minerală, pentru el.
– Vrei să bei ceva? l-a întrebat docilă şi prietenoasă (ea nu se supăra, orice i-ar fi făcut el, ea niciodată nu se supăra pe el, era unul dintre postulatele cuplului lor…) şi fără să aştepte răspunsul a lăsat paharul cu apă minerală pe noptieră, la îndemâna lui.
S-a aşezat pe fotoliu, a sorbit puţin vin, a încercat să pună paharul pe masă, dar n-a avut loc din cauza vrafului de ziare, reviste, corespondenţă, felurite hârtii. Le-a dat la o parte şi, în mişcarea aceasta, a căzut un plic pe mocheta cu desene de culoarea frunzelor ruginite. Caria l-a ridicat, firesc, şi a dat cu ochii de scrisul în limba germană.
– Cine îţi scrie din Germania? Pot să mă uit?
– Chiar îmi propusesem mai demult să te rog s-o faci. E o scrisoare pe numele meu, dar sunt convins că e o confuzie, o eroare…, a zis el.
Acum se simţea stins, îi trecuseră nervii, era împăcat deodată, se uita la Caria ca la o operă reuşită, ca la o piesă dintr-un muzeu, cucerit de frumuseţea ei trupească, expusă cu atâta naturaleţe. Matei Pavel căuta acum să descopere vreun defect fizic, vreun unghi care ar fi dezavantajat-o şi nu desluşea niciunul. Iarăşi îşi spunea că e nepotrivit ca o asemenea femeie să piardă vremea cu unul ca el.
Caria a deschis plicul şi s-a cufundat în lectură: întâi cu indiferenţă, pe urmă a parcurs rândurile din ce în ce mai repede, iar faţa sa a căpătat o expresie complicat-grăitoare, ceva între îndoială şi uimire încântată, ceva între refuz şi entuziasm.
– Matei, tu ştii ce scrie aici?! a exclamat ea siderată când a terminat de citit. E ceva incredibil. O veste incredibilă.
El găsea cu totul anapoda să primească o astfel de veste aşa, despuiat, şi a zis:
– O veste incredibilă… Aşteaptă puţin.
Repede, s-a îmbrăcat sumar, chiloţi, pantaloni, un tricou, şi s-a aşezat pe celălalt fotoliu. Acum era pregătit să întâmpine grozava înştiinţare. Lua totul ca pe un joc, dar i s-a făcut şi niţel teamă – dacă era o veste rea, la ce se putea aştepta unul ca el doar la veşti rele?…
– Acum, spune, despre ce e vorba? E de bine sau de rău?…
Caria a părăsit locul ei de pe fotoliu. S-a dus lângă lampa cu picior şi a mărit intensitatea becului cu halogen, ca pentru a fi sigură că nu s-a înşelat când a citit ce a citit. Caria, aducătoarea veştii, era în continuare goală. Dar ei îi stă bine, e nimerit să umble aşa, una ca ea nici nu ar trebui să poarte veşminte, gândea Matei Pavel.
– Domnule Matei Pavel, a început Caria să traducă, firma noastră de avocatură şi notariat este executoarea testamentară a domnului Karl Paul, decedat la 1 ianuarie anul acesta.
Potrivit testamentului său, vă anunţăm că dumneavoastră, în calitate de nepot al său, sunteţi unicul moştenitor. Vă facem cunoscut că veţi primi suma de un milion de mărci, dacă veţi accepta condiţile stabilite de unchiul dumneavoastră, regretatul domn Karl Paul. Aceste condiţii sunt: Unu. Să vă mutaţi din Bucureşti şi să locuiţi definitiv în două localităţi alese de noi, în fiecare trebuie să petreceți un număr egal de zile, în fiecare an. Acestea sunt: Vârşeţ (Iugoslavia) şi Calafat (România). De asemenea, anual, veţi petrece zece zile în oraşul Băile Herculane (România).
Doi. Să scrieţi o lucrare documentată, de o sută de pagini, A4, treizeci şi două de rânduri, care să aibă ca subiect puterea. Puterea e subliniat, a precizat Caria, trăgând aer în piept.
– Acest tratat despre putere, a continuat ea, urmează să fie terminat în exact un an de zile de la acceptarea moştenirii şi va fi supus judecăţii unui Comitet de lectură fixat de noi. Abia după terminarea lucrării şi după validarea ei de către Comitet, veţi intra în posesia sumei menţionate, de un milion de mărci. Până atunci, veţi primi o sumă fixă, şi anume cinci mii de mărci lunar pentru traiul de zi cu zi, precum şi alte facilităţi, pe care vi le vom comunica la timpul cuvenit.
De altfel, un reprezentant al firmei noastre vă va contacta la Bucureşti, pentru a stabili toate detaliile legate de ducerea la îndeplinire a testamentului lăsat de domnul Karl Paul.
Asigurându-vă de toată consideraţia noastră, vă rugăm să primiţi urările noastre de bine,
al dumneavoastră, Walter Bormann, Director…
Caria a terminat de citit şi a strigat:
– Ura, ura, vei fi bogat, vei fi bogat!…
Matei Pavel se simţea ca şi cum n-ar fi fost vorba despre el. Deocamdată nu era interesat de conţinutul textului, ci de felul în care-l tradusese Caria: era surprins şi impresionat cât de bine cunoştea ea germana.
Caria a aruncat plicul cât colo şi s-a lăsat moale pe fotoliu ca şi cum ar fi leşinat de emoţie. Era bine dispusă, se juca, se răsfăţa.
– Trebuie să bem pentru asta, a adăugat ea imediat. Deodată a dat cu ochii de faţa imobilă, rezervată, preocupată a lui Matei Pavel şi şi-a reprezentat perspectivele gândind cu voce tare:
– Dar, dacă vei fi bogat, nu e bine, ai să mă părăseşti!…
Auzind-o, Matei Pavel şi-a zis: N-am cum să te părăsesc, fiindcă nu sunt cu tine şi nici tu nu eşti cu mine, nu ne aparţinem, legătura noastră este iluzorie, există mai ales în închipuirea ta.
Dar nu şi-a rostit cu voce tare convingerea, a privit-o în continuare, tăcut, îngândurat. Pe el vestea, desigur, l-a uluit, după primele momente, de derută, de confuzie. Apoi, l-a neliniştit profund: ce nebunie, ce transformare uriaşă i-ar aduce noua situaţie! Îndată, cum îi era firea, a început să vadă doar inconvenientele, efortul deosebit pe care ar fi trebuit să-l depună, formalităţile birocratice şi celelalte demersuri obositoare pe care le impunea acceptarea testamentului. Şi se simţea depăşit de întâmplare, deprimat de felul în care se contura viitorul.
A repetat în minte: Un milion de mărci, un milion de mărci. Şi-a imaginat câtă libertate i-ar aduce suma asta colosală de bani şi i-a venit rău. Bun, şi ce să facă el cu libertatea?!, nu e totul zadarnic? Ba da, ba da… Dar nu şi-a dorit el o schimbare radicală, o ieşire cu orice preţ din fundătura în care se împotmolise? Ei bine, acum avea parte de schimbare, cu vârf şi îndesat. Perspectiva averii fabuloase îi întrecea cu mult puterea de înţelegere. Nu, nu, el nu are cunoştinţă de existența niciunui unchi în Germania, el nu are cum să primească o asemenea sumă. Totul e o farsă. Totul e o farsă?!…
Când i-a trecut prin cap gândul acesta, s-a luminat brusc: exact, exact, totul este evident o farsă. Acum avea răspunsul. Cine dintre cunoştinţele lui se ţine de farse, este un vicios, un campion absurd al farselor?… Isidor Dubek, el este autorul, nu mai încape îndoială, i-a sosit şi lui Matei Pavel rândul, a intrat şi el în atenţia lui Dubek, în maşina teribilă de farse a lui Dubek.
Această concluzie la care ajunsese l-a înseninat miraculos pe Matei Pavel. Adevărul e că o modificare atât de brutală a orizontului vieții sale îl speria, l-ar fi dat peste cap, l-ar fi tăcut ţăndări.
I-a comunicat laconic şi Cariei cum stau lucrurile:
– Nu e nimic serios, e farsa unui amic…
Caria a ridicat din umeri, în fond ei îi convenea că îl vedea pe Matei brusc liniştit şi disponibil, gata să bea împreună cu ea un pahar, gata să se iubească; iar perspectiva moştenirii, oricum nu o favoriza: căci însemna plecarea din Bucureşti a lui Matei Pavel şi, deci, despărţirea lor…