Adrian Sângeorzan 
Am zăcut în lumea viselor două zile şi două nopţi. M-am trezit de două ori doar cât să beau apă, să urinez şi să muşc din ciocolata cu care adormisem în mână. Simţeam prin somn că în jurul meu e agitaţie. Afară era un zgomot neobişnuit. Auzeam vag sirene de ambulanţe sau poliţie şi visam că sunt soldat şi fug şi fug, urmărit de tancuri şi elicoptere. Mi s-a părut că le aud pe bunica şi pe Tamara plângând prin casă, iar pe mama repetând de câteva ori mecanic ca pentru ea însăşi:
-Ce bine c-am plecat de-aici, ce bine c-am plecat!
Bănuiam că s-a întâmplat ceva şi nu voiam să mă trezesc şi să aflu ce anume. Se certau de multe ori între ei din nimic. Veşnic se întâmplă ceva rău în lumea noastră, lucruri mai rele ca inflaţia, scumpirea gazului, a electricităţii, sau notele mele proaste, dar eu ştiu cum să mă protejez. Somnul mi se pare perfect pentru asta.
La un moment dat a trebuit să deschid ochii şi să mă dau jos din pat. Habar n-aveam ce zi era pentru că eram în vacanţă şi nu socoteam zilele, să nu mă apuce tristeţea. Am deschis fereastra larg şi atunci m-a izbit zgomotul de afară şi mai ales un miros greu asemănător aceluia care mă înnebunea atunci când mergeam la ţară şi rudele de-acolo tăiau şi prăjeau porcul înainte de Crăciun. Mirosul acela de carne arsă. Blocul de la colţ era complet dărâmat şi din grămada uriaşă de moloz ieşea un fum gros. Mi-am amintit că auzisem la un moment dat o bubuitură uriaşă şi că patul se mişcase cu mine, dar am luat totul ca parte din visul în care pluteam. Maşinile pompierilor aruncau apă de peste tot, ca nişte fântâni arteziene uriaşe, poliţia izolase locul de jur împrejur şi sub ferestra noastră era plin de maşini ale televiziunii şi ale serviciilor secrete. N-am înţeles nimic. Mi-era greu să mă trezesc din acel somn suspect de lung, care parcă îmi turnase plumb în picioare şi în gânduri. Unul singur îmi umbla liber şi ţanţos prin cap, înfăşurat în steagul plin de stele al americanilor. Gândul că în curând voi pleca în America începuse să mă înalţe şi să mă apese în acelaşi timp. Chiar şi prin somn simţisem asta, pentru că atunci când dorm senzaţiile mi se amplifică. Uneori, aşa cum îmi spun cei din casă, plâng, râd sau vorbesc prin somn. Mai ales când trag câte-o marijuana de bună calitate, care îmi instalează în cap un fel de amplificator al simţurilor. Cum naiba nu simţisem putoarea care plutea în aer?
Am ieşit bezmetic în sufragerie unde toţi se uitau la televizor într-o tăcere încărcată. Femeile oftau în nişte batiste udate de lacrimi, iar Serghei purta pe faţă una din măştile acelea de protecţie, de pe vremea când lucra în construcţii. Au întors spre mine nişte capete care nu mai făceau corp comun cu trupurile lor zăcând obosite prin fotoliile din casă.
– Ce s-a întâmplat?
– Vitali, iubitule! Mă luă în braţe bunica, deşi aş fi vrut s-o facă mama, şi mă strânse tare ca pe unul abia scăpat dintr-un înec sau dintr-un război. Păreau ciudat de fericiţi să mă vadă, chiar şi Serghei care uitase de mult să se mai bucure de lucrurile mărunte. Mama mi-a întins mâna fără să mă privească în ochi şi mi-a spus cu batista la gură.
– Îmbracă-te că plecăm la ţară. Aici nu se mai poate trăi.
– Ce s-a întâmplat? Am întrebat răstit. I-am mai văzut căzuţi pe gânduri, ocolindu-mi privirea şi ştiam că nu-i un semn bun. Aveau un stil tâmpit de a-ţi da veşti proaste. Inima începuse să-mi bată repede, ca atunci când trebuie să apar în faţa publicului cu ghitara în mână.
– E blocul Taniei, nu-i aşa? Hai, spuneţi odată ce dracu s-a întâmplat.
Tăceau ca nişte idioţi cu feţele acoperite, cu privirile întorse şi se uitau la ştirile de la TV care transmiteau în direct exact din faţa blocului nostru. Mi-am tras în picioare adidaşii noi aduşi de mama şi am ţâşnit afară aşa cum eram, cu pijamaua descheiată şi cu şireturile fluturând ameninţător după mine. La ieşirea din bloc erau înşiraţi poliţişti şi soldaţi printre care am zburat cu o viteză nebună. Până să se ia după mine am ajuns aproape de ruinele blocului Taniei unde un individ uriaş m-a placat ca la rugbi şi m-a imobilizat cu o uşurinţă de necrezut. Pentru un băiat de numai paisprezece ani am o forţă pentru care mulţi mă invidiază şi mă respectă, însă individul acela mă ţinea strâns fără să-mi dea nicio şansă să scap. Era un siberian puternic din trupele speciale. M-a privi scurt în ochi, nici dur, nici blând.
– N-ai voie să te apropii, băiete! Poţi fi împuşcat din greşeală. Pe cine ai înăuntru? Spusese „înăuntru” arătând cu capul spre grămada de dărâmături fumegânde de parcă acolo s-ar fi deschis peste noapte un fel de mausoleu.
-Tania, iubita mea. Trebuie s-o găsesec, domnule! Vă rog!
– Hai, linişteşte-te, băiete! Ai tăi sunt bine? Am dat din cap şi el mi-a spus:
– Atunci bucură-te şi du-te acasă. Fete sunt câte vrei pe lumea asta.
Am vrut să-l scuip între ochi şi să-i spun că pentru mine doar Tania contează. Nici măcar nu apucasem să ne iubim până la capăt sau măcar să-i fi spus că am să plec în America şi că mai devreme sau mai târziu o voi aduce şi pe ea acolo. Aş fi scos-o cu siguranţă din Lianozovo, însă ea se grăbise să plece pe cont propriu. Se pleca din greu în jurul meu, nu eram mama şi cu mine nici primii nici ultimii. Aproape că nu mai conta unde plecai, important era să pleci undeva, să scapi de-acolo, din şirul acela de blocuri fără sfârșit.
M-am liniştit dintr-o dată pentru că neputinţa, dacă nu te linişteşte, te ucide. De câte ori simţisem că nu mai am încotro, că nu mai pot schimba nimic, mă liniştisem. Mă durea ce-i drept, dar nu mă apuca disperarea. Doar cu plecarea tatălui meu şi cu întorsul acela de la aeroport nu mă puteam linişti. Atunci putusem să aleg.
Am colindat locul în tăcere, învârtindu-mă în jurul dărâmăturilor. Mi-am muşcat din greşeală buza de jos până mi-a dat sângele, apoi am continuat să-mi rod unghiile, obicei de care nu cred că voi scăpa niciodată. Mulţi dintre vecinii şi prietenii mei erau acolo afară, aşteptând parcă să se întâmple o minune. N-am pus nicio întrebare nimănui. Priveam şi ascultam gândindu-mă prosteşte că poate cineva, undeva, trebuie să aibă un „remote control” şi ar putea da să dea înapoi filmul acestei întâmplări din care eu nu pricepeam nimic. Câțiva bărbaţi din blocul nostru încercau să-i numere pe degete pe cei pe care-i cunoşteau şi dispăruseră acolo, însă nimănui nu i-ar fi ajuns degetele de la mâini şi de la picioare să socotească morţii care zăceau acolo. Fusese un bloc mare, unul din sutele şi miile de blocuri comuniste aşezate unul după altul, ca plăcuţele unui joc de domino puse de mâna unui nebun. Toţi păreau să le deteste, dar în ele locuiau oameni ca noi care visau toată viaţa să plece din Lianozovo. Erau făcute ca să rămână acolo pe vecie, doar ca să scuipe între ochi timpul şi istoria. Lipsa subită a acelui singur bloc din şirul de clădiri identice părea un fel de gafă de dentist beat care scosese din greşeală un dinte din faţă. (va urma)
