Pavană în peisaj marin – 13
Am stat o vreme pe marginea drumului, cu calabalâcul azvârlit lângă noi, ca bătuţi în cap. Mare albastră şi valuri înspumate. Aiurea! Mă simţeam ca un limbric, ca un vierme nenorocit, nu-mi mai ardea nici de mare, nici de aventuri, aş fi vrut să am o putere uriaşă să mă întorc acasă într-o clipă. Ceilalţi îşi înecaseră şi ei toate corăbiile şi Anamaria scâncea încet, cu fruntea în pumni şi din când în când şoptea :
-
Cum şi-a permis să se poarte cu mine de parcă-aş fi fost o curvă?!
După o vreme l-am văzut pe mut, care dispăruse, că se întoarce cu câteva floricele albastre smulse de pe câmp. S-a aşezat pe vine în faţa ei şi i le-a întins. A aşteptat să le ia. S-a uitat la el. A pufnit-o râsul. Râdea sau plângea, nu mai ştiam, şi-a şters ochii cu dosul palmelor, l-a prins de cap, l-a sărutat pe un obraz, a luat florile şi s-a ridicat în picioare. Câteva din albăstrelele alea şi le-a prins în păr.
-
Ei, a zis cu o voce cam spartă, doar n-o să rămânem aici bătuţi in cuie!
M-am uitat la ea cu ochi noi. Dacă nu m-aş fi temut că înţelege naiba ştie ce, aş fi luat-o de gât şi aş fi sărutat-o. De când mă ştiu mi-am dorit să am o soră şi mi-am dorit să am o soră exact aşa. Dar nu se poate să ai chiar totul pe lumea asta.
Ne-am ridicat şi noi fără entuziasm şi am luat-o din loc. Plaja era în mare măsură copia celei din ziua dinainte, numai că am găsit loc mult mai uşor. Ceva socoteli ne-am făcut mai spre prânz, nu stăteam deloc pe roze, dar n-a fost niciunul care să spună că nu trebuie să ne purtăm crucea.
Am fost pleoştiţi cam toată ziua, nu ne ardea de nimic. Puţin îmi păsa de toate tipele care se fâţâiau de colo-colo, doar o să le bage careva în seamă. N-aveam chef nici măcar să mă duc s-o caut pe Loredana, asta ar fi umplut lumea că ne-a fraierit unul cu minte îngustă.
Mutul îşi găsise alt loc la umbră, de unde se uita înspăimântat la poporul acela. Nu mă simţeam în stare să-i explic cum stau lucrurile la mare, am hotărât s-o fac altădată, viaţa e lungă înaintea noastră.
M-a cuprins la o vreme o stare ca de agitaţie şi nu-mi mai găseam locul. Le-am zis că dau o raită prin împrejurimi şi-am pornit-o în staţiune, după un telefon. Am sunat acasă, nu răspundea nimeni. Am pierdut vremea uitându-mă la unii care se îmbulzeau la jocurile mecanice. Aparatele alea le înghiţeau marafeţii cât ai clipi. M-am întors la telefon şi am sunat iarăşi. Mi-a răspuns maică-mea. Numai că nu striga de bucurie că m-aude, i-am zis să-şi ţină firea, doar sunt băiat mare. I-am prezentat o dare de seamă realistă, vremea e colosală, ne distrăm de minune, nu ne lipseşte nimic, abia aşteptăm să ne primească la „Serbările mării“ şi să-i lăsăm în fund pe toţi. M-a întrebat dacă aveam nevoie de ceva. N-aveam. S-a bucurat ca orice mamă. Dar tot a mai spus să avem grijă de noi şi că îi e dor de mine. I-am spus că şi mie mi-e dor şi să aibă grijă de ea. Transpirasem bine în cabina aia nenorocită. dar mă simţeam mai uşor. Când am ieşit, l-am văzut pa Vladian în cabina alăturată, nici ăsta n-avusese stare. L-am aşteptat, a zâmbit, n-a scos o vorbă, ne-am întors împreună.
Spre seară n-a fost greu să găsim grădina unde urma să fie spectacolul Serbărilor. Umblasem cu rucsacurile alea în spate de parcă am fi fost o haită de nomazi. Nu ştiu ce-a fost în capul nostru, am crezut că organizatorii or să intre ca tot omu pe uşa din faţă şi i-am aşteptat cuminţi. Se vede că mai existau şi alte intrări şi s-au strecurat pe acolo. Ne-am prins destul de târziu, când se umpluse grădina şi se mai înghesuiau la poartă doar întârziaţii.
Vladian a venit cu ideea că ar putea intra el şi să-i trimită din sală un bilet, cum citise într-o revistă că făcuseră alţii nu mai ştiu pe unde. L-ar fi invitat pe scenă şi ar fi cântat ce avea el mai bun. Nu gândea rău. Am întrebat pe unul cât costă un bilet. Nu puteam intra toţi. 25 de lei aveam pentru Vladian, chiar 50, să mai intre unul şi să ne mai rămână ceva bani pentru clipe negre. Casa de bilete era închisă. Ne-am dus la plasatoarea de la intrare. Ne-a spus că mai are ea câteva bilete, fără loc, 150. A mai zis că ne face chiar o favoare.
-
Cum 150? s-a bâlbâit Vladian. Doar costă 25 de lei!
-
Costă 150 de lei, i-a răspuns.
-
Dar am întrebat şi mi s-a spus că 25.
-
Costă 150. Ala nu ştia ce spune.
-
Şi n-aveţi şi bilete mai ieftine?
-
N-am.
Au mai intrat câţiva întârziaţi şi Vladian a întrebat din nou:
-
Ce facem? N-avem atâţia bani.
Plasatoarea a ridicat din umeri.
Ceva era foarte necurat şi încâlcit. De dincolo de intrare izbucnise muzica. Împietrisem lângă cerberul neînduplecat, nedumeriţi. A răsărit ca din pământ un bucentaur într-un tricou care pleznea pe el:
-
Hai, faceţi loc, nu blocaţi intrarea. Aveţi bani, bine. N-aveţi, valea.
Ăştia se înţeleseseră cu toţii să ne pună beţe în roate şi să ne lase pe geantă din prima zi.
Am ţinut din nou conclav, dar nu vedeam nicio ieşire. Vladian era tuflit rău, începea să-mi fie milă pentru el. De dincolo de ziduri izbucneau urale, strigăte, aplauze, muzică.
-
Nu fi trist, aşteptăm până se termină, i-a spus Anamaria.
Oricum n-aveam altă soluţie.
Ne-am aşezat pe marginea trotuarului, pe cort, la câţiva paşi de intrare. Bucentaurul ne-a făcut semn să ne cărăm de-acolo. Îmi stătea pe limbă să-i strig că trotuarul e al tuturor şi nu trebuie să plătesc o bătrână pentru asta, dar mi-am zis că n-aş face decât să pun fără rost paie peste foc. Ne-am retras mai într-o parte. Din grădină răsuna o chitară electrică acoperită de urale.
M-am dus la un chioşc şi-am cumpărat nişte ţigări pentru băieţi. Gumă de mestecat n-avea, noroc că nu-mi terminasem rezervele. Cum şedeam acolo înghesuiţi unul într-altul, parcă eram gânditorul de la Hamangia reprodus în nu ştiu câte exemplare. Dacă s-ar fi nimerit prin apropiere vreun arheolog, precis ne lua la muzeu.
La un moment dat am auzit huiduieli şi am ciulit urechea. După un timp apăru, venind de undeva din spate, un grup compact care vocifera, cu un miliţian între ei. Ne-am repezit acolo să căscăm gura.
-
Arată-ne, cetăţene, biletul cu care ai intrat, îi spunea un tinerel subţire, cu păr puţin dat pe spate, unuia care părea cam cherchelit.
-
N-am.
— De ce ?
-
N-am. Am plătit 150 de lei, sunt în regulă.
-
Dar costă 25 de lei biletul! De ce n-aveţi jumătea de bilet care vi se cuvine?
-
Noi nu dăm astfel de hârtie, s-a băgat în vorbă plasatoarea care voise să ne stoarcă de bani. Noi la toate spectacolele nu dăm contramărcile.
-
Dar, uite, cetăţeni din grădină ne semnalează că li s-au revândut biletele reţinute la poartă, spunea tinerelul.
- Nu ştiu de asta. Pe ce se bazează? În orice caz el a avut bilet.
- De unde ştiţi?
- E din Mangalia.
- Cum îl cheamă?
- Ilie Ioan.
- Dar aţi văzut că nu ştie preţul biletului. ..
- Ei, a zis şi el aşa… Doar n-o să-i dăm în cap pentru asta.
- În acte scrie că îl cheamă altfel, spuse miliţianul.
- Vedeţi? mai zise tînărul. Şi pentru că a deranjat lumea din jur şi a vrut să strice spectacolul şi a trebuit să-l dăm afară, ce-ar trebui să-i facem?
- Nu ştiu, asta nu-i treaba mea, se indignă plasatoarea. Eu mă ocup doar de bilete.
Tipul cherchelit care se clătina pe picioare a început să vocifereze, milţianul i-a zis să stea cuminte şi să meargă cu el.
- Unde, dom’le?
- Las’ c-o să vezi tu.
Vorbeau mai mulţi deodată, se iscase hărmălaie, se vârau în vorbă şi câţiva curioşi care se aciuiseră ca noi. Mi-am zis că n-ar strica să-mi plasez şi eu întrebările :
- Dar cât costă un bilet, că nouă dumneaei ne-a cerut tot 150 de lei?!
- Ei, vedeţi, de asta ce mai spuneţi? a întrebat tinerelul.
Bucentaurul s-a vârî între noi:
- Hai, dom’le, te văd om serios, te uiţi în gura mucoşilor ăstora?
- Le-aţi cerut sau nu 150 le lei?
- Cine, noi?
- Doar nu eu.
- Adică noi am vrut să-i furăm? Păi noi de când e staţiunea asta organizăm spectacole şi nu ne-a zis nimeni că furăm.
Se băga mereu în faţă, dându-mă la o parte.
- A zis că fără două bătrâne nu ne lasă înăuntru, a intervenit Baronu.
- Care a zis, mă? s-a oţărât bucentaurul. Ţi-am cerut eu bani? Nu te uiţi, dom’le, la ei, că parc-ar fi nişte zlătari? Ăştia or fi venit p-acilea să dea cu jula. Nu era să-i las înăuntru să înceapă să manglească.
- Nu suntem hoţi, domnule, suntem elevi, i-a strigat Baronu.
- Mare brînză!
- De unde ştii că fură? l-a întrebat tinerelul.
- Lasă-mă, dom‘le, dumneata nu te uiţi la ei? E plină lumea de manglitori dintr-ăştia, că trebuie să fii cu ochii-n paişpe să nu-ţi ia şi haina de pe tine. Şi p-ormă îi vezi c-o vând la colţ de stradă. Nu mai ai unde pune piciorul de bişniţari şi manglitori.
- Noi am venit aicea să vedem spectacolul şi să cântăm.
- Să-i cânţi lu mă-ta! a strigat bucentaurul.
- De ce le vorbeşti, dom’le, aşa, ce ţi-au făcut?
- Cum ce mi-au făcut? Mi se urcă sângele în cap numai când văd tipi dintr-ăştia care nu şi-au şters mucii şi bat coclaurii după cai verzi pe pereţi. Hai, spălaţi putina de-aicea, că pute locul sub voi.
Hărmălaia sporise, abia se mai auzeau muzica şi uralele din grădină. Răsăriseră din pământ câţiva miliţieni, se mai adunaseră gură-cască, unii întrebau cine a furat, noi protestam, bucentaurul zbiera şi ne îmbrâncea, plasatoarei îi venise inima la loc şi făcea gât că ea e femeie cinstită, cherchelitul dispăruse, tinerelul cu păr puţin spunea ceva, dar nu-l mai lua nimeni în seamă, miliţienii s-au pus să facă ordine. Iar ieşise totul pe dos. Norocul nostru era cam spart în fund.
Ne-am săltat calabalâcul şi-am tras într-o parte. Lumea s-a risipit. Tinerelul a dat din mână a lehamite şi a intrat în grădină. Poate era din grupul organizatorilor ălora, trebuia să-l fi tras de o parte şi să-i spunem ce vrem. Rău e când îţi vin ideile în ceasul al treisprezecelea. Miliţienii au mai rămas un timp, se cam uitau la noi curioşi, fără să întrebe ceva, pe urmă au dispărut. Bucentaurul tropăia în faţa intrării. Când a dat cu ochii de noi, a venit în pas apăsat, umflându-şi pieptul. Mă miram că nu-i plezneşte tricoul ăla pe care era imprimat un palmier şi-o havaiană.
- Ce mai staţi, bă? ne-a zis. Voi nu ştiţi de vorbă bună sau vreţi să vă iau la poceală? Hai, valea!
– Îl aşteptăm pe organizator, să termine spectacolul, s-a înfipt Vladian.
- O aştepţi pe… O să-ţi spun eu acuş pe cine! Hai, plimbaţi ursu d-aicişa!
Am traversat strada în uralele dezlănţuite ale mulţimii din grădină. Ne simţeam ca nişte toreadori. Toreadori, pe dracu! Târam catrafusele alea după noi, de parcă ar fi fost nişte mortăciuni de care ţi-e silă. Mi se păreau dintr-odată şi îngrozitor de grele. Am întors capul de vreo două ori. Bucentaurul se uita după noi, făcea semne să ne îndepărtăm mai repede. Părea mai decis ca oricând să rămână stăpân pe spaţiul din faţa intrării. Când îşi vâră câte unii în cap câte-o idee, merg până-n pânzele albe, n-ai loc să mai întorci.
Anamaria a zis să ne mai învârtim o vreme şi să revenim. Nu i-a răspuns niciunul. Nu mai voiam basmul cu cocoşul roşu. Căzuse parcă cerul pe noi. Eram gata să primim condoleanţele.
Strada era plină de cheflii şi zurbagii, vâjâiau maşini şi minicare, se auzeau claxoane şi muzici, minunăţii de fete îşi plimbau toaletele sumare, lumini colorate ne ameţeau din toate părţile, mirosuri îmbietoare se amestecau ca la iarmaroc, totul era un bâlci nemaipomenit şi noi ne târam cu picioare de plumb. Nu ştiu cum se face, dar câteodată nimereşte câte unul să-ţi facă un pustiu de bine că te predai fără condiţii.
Trebuia să ia cineva hăţurile în mână. Am numărat banii pe care îi aveam pentru cheltuieli mărunte, nu pe ăia puși de-o parte pentru zile negre. Nu eram chiar cu totul pe drojdie.
— Băieţi, am spus, fac cinste. Mergem la o bere.
N-a protestat nimeni, n-a votat nimeni pentru, i-am târât după mine. Mare mi-a fost mirarea că am găsit la o terasă bere la ţap, fără multă coadă. Era caldă şi probabil botezată sârguincios, dar nu mai aveam chef să căutăm nod în papură. Am împărţit trei halbe între noi şi m-am silit să creez câtuşi de puţin un antren, dracului. Nu mai ştiu cine mi-a spus odată că atâta timp cât ai capul pe umeri nu e totul pierdut. Le-am zis şi chestia aia cu Napoleon care pierduse doar o bătălie, nu şi războiul. Erau cătrăniţi rău, parcă îi molipsise mutul cu starea lui. Pe urmă li s-au mai dezlegat limbile. Doar nu era să ne şi înmormântăm, după toate astea. Lumii din jur puţin îi păsa de necazurile noastre, de ce să suferim noi pentru toţi troglodiţii care ne stau în cale?! Trebuia să avem şi noi mândria noastră, dracului! Era cald şi noapte senină cu stele mari şi măcar de asta trebuia să ne bucurăm. Dăm noi pe undeva de tipul ăla, măcar că-l aşteptăm la gară, când vine în oraşul nostru. Până atunci o să ne bronzăm bine, să-i înnebunim pe mucoşii ăia din liceu, înotăm, agăţăm gagici, mergem la bowling, sunt atâtea trăsnăi la care nici nu ne-am gândit. Mare lucru şi berea asta, îţi dezleagă limba şi te umple de idei. Numai asupra lui Vladian nu-şi făcea efectul, ăsta cred că-şi înghiţise limba pentru şapte vieţi.
Când ne-am ridicat de-acolo, Baronu a spus că ştie el un loc de corturi pe bune, lângă Jupiter. Ne-am dus într-acolo. Am avut grijă să plătim la intrare, o noapte, nu hotărâsem ce-o să facem a doua zi.
Nu ne-a mai ars de cântat. S-au culcat repede cu toţii, cred că voiau să uite nenorocirile care ne înnegriseră ziua. Am rămas de veghe mult timp, împreună cu mutul. Priveam amândoi cerul şi eu îi spuneam cum se cheamă stelele şi el se uita la buzele mele şi dădea din cap. Nu ştiu ce înţelegea din toate numele alea pe care i le înşiram pe nerăsuflate …
(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)