Bârfa

Bârfa este tot ceea ce se poate imagina mai opus corectitudinii politice, viol perpetuat al intimității, aplatizare a capetelor care se încăpățânează să iasă în evidență, severă cenzurare a individualității, coerciție regulativă conform unui model antropologic greu definibil, gregaritate invadatoare. Cuvântul are o clară valoare peiorativă și mai are ceva: la o rapidă consultare a unor dicționare curente am găsit la toate precizarea „etimologie necunoscută”. O fi dacic? Oricum, trebuie să aibă o vechime considerabilă. Dacă nu e corect politic, dacă ține de inefabilul determinismului nostru etno-psihologic (cum se tot spune), atunci merită să-i acordăm ceva mai multă atenție, deconstruindu-i, deturnându-i înțelesurile.

Bârfa se confundă în viziunea noastră cu funcția disciplinată a moralei publice. A cunoaște totul despre celălalt, a-i hermeneutiza fantasmatic gesturile dându-le tot felul de interpretări, ba, și mai distractiv, a îi atribui gesturi și intenționalități pe care acesta sigur nu le-a comis sau de care nu este câtuși de puțin conștient, iată plăcerea. Este „mica istorie” de alcov, intriga de culise, raza care penetrează dincolo de măștile politeții cotidiene. Este verdictul nedilematic, judecata fără rest, ceea ce nu se scrie în cărți, forța ireductibilă a oralității care se transformă rapid în mit, circulația rapidă a zvonului mai sigur decât realitatea. Tocmai această forță incontrolabilă face bârfa de temut. Scriindu-i istoria neatestată, bârfa se instituționalizează. Ea presupune răgaz, „otium”, se opune radical agitației moderne a lui „a face” căreia îi preferă pe „a comenta”. Reprezintă obsesia de celălalt și desființarea necontenită a diferențelor. Acestea sunt simțite ca o jignire ontologică, tot ceea ce nu este ca mine reprezintă un pericol și trebuie redus la numitorul comun a ceea ce cred eu că reprezintă „normalitatea”. În ciuda aparențelor, bârfa nu lucrează cu „concepte slabe”, ci cu unele foarte tari, indestructibile. Aici nu încape nici o fisură în care să se strecoare dezbaterea (interpersonală sau lăuntrică), (contra)argumentarea, logica, tehnica persuasiunii. În bârfă nu există demonstrații, ci doar axiome. Verdicte date de o curte supremă la care nu se acceptă nici un recurs.

Conținutul bârfei nu este cu necesitate fals ori rău intenționat, el nu se supune criteriilor veridicității, pur și simplu semnificantul este înecat în semnificat. Victorie a exteriorității, anulând tot ceea ce poate fi spațiu al intimității, bârfa transformă totul într-o agoră. Perpetuă lecție de anatomie morală, ex-punere de ecorșee, atunci când este făcută cu răutate devine linșaj. Dar este și un spațiu al libertății, pentru ea nu există tabuuri, ba dimpotrivă, subiectele „mari” o atrag ca mierea muștele. Cu cât ești public mai vizibil, cu atât ești mai în vizorul funcției sale hiper-analitice. Dar adevăratul bârfitor nu trebuie să fie un pătimaș, el este un chirurg care taie fără să se gândească la altceva decât la extirparea răului interior. Observatorul obiectiv doar reașază permanent piesele jocului după singurul model care lui i se pare viabil. El nu poate trăi în afara cunoașterii ascunsului, ceea ce este prea la vedere i se pare din oficiu suspect, insuficient, există totdeauna un „plan din spate”, o zonă a obscurului, un blagian orizont al misterului, interese oculte care se cer puse în ordinea firească a lumii pentru a o înțelege.

Gura lumii numai pământul o astupă – constată înțelepciunea colectivă, resemnată în fața atotputerniciei bârfei. Mărturisesc de unde mi-a venit ideea acestor însemnări, de la o constatare antropologică: la sate au dispărut de mult acele băncuțe din fața porții care erau locul privilegiat al întâlnirii regulative dintre spațiul public și cel privat. Dar de-o vreme, la casele noi construite din banii celor plecați prin lume, am văzut cu surprindere că reapar băncile din poartă. Să fie nevoia de comunicare, de vorbărie oriental-rurală care îl îndemna irezistibil pe Moromete spre stănoagă? Probabil că da. Sociologii pot analiza bârfa ca un fenomen de socializare. Trebuie să fii necontenit atent la celălalt. Să îi acorzi importanță sau chiar să i-o inventezi. Ce este altceva romancierul decât un bârfitor care se bucură de recunoașterea publică? Sau memorialistul, de tipul lui Procopius sau Saint Simon?

A pătrunde dincolo de suprafața vizibilă a vieții, ce poate fi mai incitant? Și, mai ales, a nu ține pentru tine ceea ce descoperi, căci bârfa nu există în afara comunicării celor aflate, ea este chiar această formă specială de comunicare-construcție a unei ființe din cuvinte. Creatoare și distructivă, bârfa este victoria principiului jocului imaginar asupra realității neimportante.

(fragment din Intrări în labirint)

(sursa foto: voicesinthedark.world)