Alex. Ștefănescu 
Eminescu îi face iubitei un portret de glorificare în poemul Aveam o muză, scris în 1871, în perioada în care poetul era student la Viena. În opera lui de până atunci și în cea ulterioară, femeia este de multe ori portretizată, de obicei cu admirație, dar niciodată preamărită cu atâta fast, în stilul picturii bisericești bizantine, ca în acest poem. Portretul care rezultă este de fapt o icoană, lucrată mai mult în foiță de aur și argint decât în ulei:
„Aveam o muză, ea era frumoasă,/ Cum numa-n vis odată-n viaţa ta/ Poţi ca să vezi icoana radioasă,/ În strai de-argint a unui elf de nea!/ Păr blond deschis, de aur şi mătasă,/ Grumazii albi şi umeri coperea,/ Un strai de-argint strâns de-un colan auros/ Strângea mijlocul ei cel mlădios!”
(Prezentarea iubitei ca muză trădează orgoliul unui adolescent care se consideră poet. La maturitate, poetul nu va mai pretinde că are o muză!)
Atrage imediat atenția prezența în cantitate mare, în componența portretului, a metalelor prețioase. Hainele iubitei cu totul sunt de argint, iar părul − de aur (amestecat cu un material și el scump, mătasea; în strofa următoare va mai apărea un material scump, marmura, în care pare săpată talia femeii adorate).
Această ferecare a chipului și trupului iubitei în aur și argint face din ea o ființă prețioasă, așa cum legarea în coperți grele și scumpe face să crească valoarea unui incunabul. În plus mărește, prin contrast, suavitatea carnației, întrevăzute vag și fugitiv, sub acoperământul de lux:
„Şi talia-i ca-n marmură săpată/ Strălucea albă-n transparentul strai,/ Sâni dulci şi albi ca neaua cea curată,/ Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai”.
Sunt și alți poeți care au comparat sânii iubitei cu merele. Dar nimeni n-a mers cu retorica galanteriei atât de departe încât să folosească drept termen de comparație merele „dintr-un pom de rai”! Este o trimitere care te face să visezi. Și care spiritualizează imaginea femeii, până la spălarea aproape completă a acestei imagini de senzualitate.
Portretizată de Eminescu, femeia este, în acest poem straniu, altceva decât femeia din realitate (care se împerechează, rămâne gravidă, naște, alăptează, îmbătrânește). Este o făptură stilizată, ca sfintele pictate pe pereții bisericilor ortodoxe. Și are o frumusețe ireală, celestă, nu în varianta ascetică, ci în una imperială (derivată din sintagma „împărăția cerurilor”):
„Crinul luminei strălucea în mână/ Reflectând dulce mândrul ei obraz,/ Razele dulci loveau faţa-i senină,/ Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz;/ Părul lucea ca auru-n lumină,/ Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,/ Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur/ Şi fruntea-i albă-ntunecată-n laur!”
Femeia duce în mână „crinul luminei”! Nu cred că a mai folosit vreodată cineva o asemenea imagine, de o frumusețe mistică, pentru reprezentarea unei lumânări aprinse. Sunt și alte imagini „de colecție” în această strofă: „razele lungi loveau fața-i senină” (loveau!), „straiul cădea” (cădea la nesfârșit, nu o lăsa goală pe purtătoarea lui), fruntea albă a femeii era „întunecată-n laur” (utilizare neașteptată, de efect, a verbului „a întuneca”).
Erotismul personajului feminin este activ și intens, dogorește, dar se dematerializează, devine ipotetic, datorită unui singur cuvânt, „părea”, plasat la începutul strofei:
„Părea c-aşteaptă de a fi cuprinsă,/ De-a-şi simţi inima bătând cu dor,/ Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,/ Ca graiul ei să tremure uşor,/ Să văd privirea veselă şi plânsă,/ Să aud glasu-ntunecat de-amor/ Şi la ureche dulce să-i repet/ Cântul, ce-n gândul meu se mişcă-ncet.”
Ca și alte iubite din poezia lui Eminescu, și aceasta moare. Ne-am putea amuza considerându-l pe poet un… criminal în serie, dar, în realitate, este vorba doar de o strategie poetică, prin care se atinge un maximum în trăirea dragostei (o doză de melodramă în reprezentarea iubirii găsim, de altfel, la mulți alți mari scriitori, de la Shakespeare și până la Tolstoi):
„Ea a murit. − Am îngropat-o-n zare./ Sufletul ei de lume este plâns. −/ Am sfărmat arfa − şi a mea cântare/ S-a înăsprit, s-a adâncit – s-a stins./ Îmi plac a nopţii turburate oare,/ Îmi place de dureri să fiu învins;/ O, de-aş orbi, de-aş amuţi odată,/ Că-n lume nu văd lumea căutată!”
Poetului i-a murit însă nu doar iubita, ci muza însăși. Ce se întâmplă când unui poet îi moare muza? Eminescu enumeră consecințele nefaste ale unei asemenea pierderi, care duce, în planul creației, la un fel de orbire și surditate. Lipsa inspirației aceasta înseamnă pentru el: orbire și surditate! Rareori a mai înregistrat cineva atât de dramatic imposibilitatea de a mai crea (îmi vin în minte, repede, două exemple: Hemingway, care s-a sinucis când n-a mai putut să scrie, și Mircea Cărtărescu, care a explicat într-un interviu că nefericirea înseamnă pentru el să treacă o zi fără să fi scris):
„Eu nu văd munţii înecaţi de nouri,/ De care gându-mi vultur s-acăţa;/ N-aud a mării înmiite-ecouri,/ Ce-n glasul meu măreţ s-amesteca;/ În codri-antici n-aud muget de bouri,/ Trezind zilele vechi în mintea mea/ Codrul din munţi, râul din vale-mi tace/ De ce nu pot în praf a mă preface!”
Subtilitatea lui Eminescu merge până la a folosi după o propoziție interogativă semnul exclamării, nu al întrebării. Drept urmare, propoziția devine un strigăt de deznădejde.
(Text apărut în România literară nr. 32/ 2018)
