Cristina Crețu 
Discuție, seara, în cârciuma din sat:
– Știi cum se fură caii, nepoate? Îți spun eu: cu vecinii, zicea un bătrân de vreo șaptezeci de ani, dacă nu mai mult. Vorbele îi ieșeau printre dinți zbuciumate, ca apele tulburi.
Tânărul de lângă el tăcea. Vasile Spânu nu era omul care să fie contrazis. Când vorbea despre cai, i se aprindeau tăciuni în ochi și căpătau luciri necurate. Vorbele lui, zise cu patimă, te speriau de-a dreptul.
Casa lui era la șosea, curtea, plină de gâște, iar pe peretele șopronului se vedea un ham răsucit, ca o mână neagră. Căruță, pomi, vie, fântână. Casă de om.
Ce spunea un bătrân din Botoroaga, peste ani:
– Om rău, taică, și ascuns. A furat de mic în banda lui Piteșteanu. Dacă s-a auzit de el până la Constanța! Odată, pe timpul războiului, a furat doi cai la noi în Botoroaga, ai lui Radu Bălașa. Avea omul ăsta doi câini răi, mamă-mamă, să nu te apropii. Te rupeau. Câinii, legați chiar lângă ușa grajdului. Într-o dimineață, ce să vadă Radu, și-a găsit câinii țepeni și caii nicăieri. Pământul îl avea în partea asta, spre Vâlceni. Ce să facă? Toată vara s-a dus cu muierea și copiii cu sapele la spinare șapte kilometri pe jos. Unora li se făcea milă și-i mai luau în căruță. S-au chinuit mult fără cai, vai de suflețelul lor! Acu’ Radu bănuia că i-a furat Vasile, dar a vrut să fie sigur sută-n mie. S-a dus la unul de punea cuțitul. A făcut ăla un descântec, așa și pe dincolo, și când a zis numele lui Vasile, după bănuiala lui Radu, o dată s-a înfipt cuțitul în ușă. Singur. Fără să pună cineva mâna pe el. „Vrei să mai zic o dată și să-l omor?” a întrebat ăla cu descântecul. „Nu, a zis Radu, am vrut să știu sigur, lasă-l în plata Domnului.” N-a fost prins niciodată, era vorba că are iarba fiarelor, aia de umblă ariciul cu ea în gură, iar hoții o poartă la brâu. Om ascuns, taică, om ascuns, dar acum a scăpat de toate bănuielile, a mai zis bătrânul.
*
În cimitir, pe o cruce mică de marmură, într-o fotografie, Vasile Spânu. Lângă el, un cal negru-corb zici că te privește.
