Adrian Sângeorzan 
Debaraua în seara aceea era plină cu nişte lăzi de lemn ciudate puse una peste alta. M-am aşezat pe una din ele. Tania s-a dezbrăcat până la brâu. Avea nişte sâni mici care se vedeau doar dacă purta ceva strâns pe talie şi pe care-i ştiam bine pentru că crescuseră sub mâinile mele în ultimele luni. Şi-a pus tricoul, care ştiam că-i va fi prea mare, însă nu avea importanţă pentru că era venit direct din New York.
-Cum arăt?
-Arăţi foarte bine, am minţit eu. Am căutat chiştocul de marijuana ascuns deasupra uşii şi l-am reaprins. Ne-am înecat amândoi de la fumul ţinut prea mult timp în piept şi am aşteptat cuminţi ca să-i simţim efectul. Apoi ne-am sărutat mai lung ca altădată, fără să ne încurcăm prea mult cu nasurile. Stăteam întinşi pe acele lăzi puse parcă special pentru noi. Ea mi-a luat mâna şi mi-a pus-o între picioarele ei, acolo unde umezeala acelei seri plăcute de primăvară ajunsese mai repede ca oriunde. Nu prea ştiam ce să fac, dar ea era mulţumită oricum. A aşteptat, ca de obicei, atât cât să se obişnuiască cu mâna şi cu buzele mele. Când a simţit că respiraţiile noastre îşi sincronizaseră gâfâiala, m-a deschis la fermoar şi a intrat în chiloţii mei cu o mână pricepută. Debaraua se învârtea cu mine, dar am apucat să-mi trag până la genunchi jeanşii noi aduşi de maică-mea, la timp ca să nu-i pătez din prima zi. Am mai stat aşa lipiţi unul de altul sărutându-ne şi adulmecându-ne, până ce cârpa pusă peste bec se uscă şi începu să miroase a ars. Înainte de-a ne despărţi am vrut să-i spun că plec în America, dar m-am răzgândit pentru că nu se cădea să-i dau aşa o veste într-o debara plină cu mături şi cârpe de şters pe jos. Plus că ştiam că cei care rămân sunt mult mai trişti decât cei care pleacă.
Acasă i-am găsit pe toţi ameţiţi, cu limbile dezlegate, mai fericiţi ca niciodată. I-am lăsat în bucătărie, oaza noastră comună în care te simţeai protejat de toate relele din lume. Am intrat în camera mea, dar n-am aprins lumina, să nu cumva să stric vraja care mă cuprinsese. Biletul de avion zăcea pe noptieră şi puteam să văd ce scria pe el chiar şi la lumina lunii, care se strecura prin ferestră. Vitali Ahmatov, direcţia New York. M-a inundat o fericire fără margini, care amestecată cu marijuana din mine, îmi dădea nişte ameţeli ciudate. Am adormit adânc cu senzaţia că aşa ar trebui să arate o zi perfectă din viaţa unui om.
