Mariana Rogoz Stratulat 
Umbrele copacilor
– suflete ce-și caută împăcarea –
se întind peste munți,
peste ape și zare,
până la capătul țigării de sare
– întunecate, cernite, bizare.
Poate că în urma lor
vor crește copii luminoși
și fluturi sfioși,
povești dansatoare
și grădini sunătoare.
Toate înghesuite în nebunia tăcerilor,
spânzurate pe eșafodul plăcerilor.
Umbrele copacilor
– viclene sintagme divine din gramatica durerii –
sfârtecă lacom pasaje pasionale
și capitole matinale,
cuiburi de păsări migratoare,
biserici de lemn, picturi, coridoare, sandale
fără valoare.
Va crește în urma lor
livadă de sori,
de stele și nori,
femei cu mustață,
bărbați fără viață,
cu mere de aur și-un blând minotaur,
suspine pe sfori,
viori, cerșetori…
Iarba se încolăcește
pe gleznele timpului.
Umbrele copacilor
priveghează clipa adormită
între cele două eternități.
