Nunta însângerată

GEMENII (2)

Evenimentul principal din a doua jumătate a poemului dramatic Gemenii îl constituie nunta noului rege al Daciei, Brigbelu, cu iubita celui pe care tocmai l-a asasinat. Este o nuntă stranie, un hybris și, în același timp, o situație foarte bine aleasă de poet pentru a-i captiva pe imaginarii lui spectatori. Uzurpatorul care s-a suit pe tronul Daciei cu mâinile pătate de sânge, în locul fratelui său geamăn, Sarmis, vrea acum să intre și în patul lui, alături de o femeie îngrozită și în același timp fascinată de personajul malefic. Un asemenea scenariu ar suscita imediat interesul unui producător de filme de la Hollywood tocmai pentru că are toate premizele unei producții care să țină publicul cu respirația tăiată.

Eminescu dezvoltă însă situația dramatică într-o direcție cu totul neașteptată. Blestemat de Sarmis să-și piardă mințile și să se confunde pe sine cu cei pe care îi urăște, Brigbelu își înfige pumnalul în propriul lui piept. Dar până la acest deznodământ – tragic și subtil, de neimaginat de un scenarist de azi – mai e cale lungă. Poetul îi trece întâi în revistă pe cei veniți la nuntă, în frunte cu „Zamolxe, zeul getic” și continuând cu regii locali ai Daciei, rezumă poveștile pe care și le spun nuntașii așteptând începerea petrecerii (povești despre invadatorii din trecutul îndepărtat, alungați cu fermitate din Dacia sau uciși și îngropați în pământul ei – ca în monologul lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea III), povestește cum apare la nuntă pe neașteptate stafia regelui ucis (așa cum apare într-o noapte, pe zidul de apărare al castelului din Elsinore, stafia tatălui lui Hamlet, în piesa lui Shakespeare).

Istorisirea este lungă și greoaie, dar în cuprinsul ei se găsesc momente de mare poezie, răsplată regească pentru răbdarea cititorului. Două secvențe, îndeosebi, merită atenție, făcând evidentă, din nou, genialitatea poetului și provocând un fel admirație amestecată cu spaimă, ca o dezlănțuire a forțelor naturii: portretul făcut de Sarmis lui Zamolxe și blestemul proferat de același Sarmis, de dincolo de moarte, împotriva ucigașului său.

Portretul reprezintă o performanță artistică prin însuși faptul că este făcut de un muritor unui zeu. Nu-și poate imagina nimeni un zeu pozând supus unui om care vrea să-l descrie. Descrierea unui zeu este un act de curaj, o adevărată răzvrătire, care are nevoie de suflu ca să reușească − altfel cade în ridicol. Principiul într-o asemenea întreprindere este totul sau nimic.

Mihai Eminescu obține totul. Reprezentarea lui Zamolxe (atribuită lui Sarmis) impresionează printr-o măreție metafizică, prin crearea impresiei de realitate meta-umană, dezvăluită pentru câteva fracțiuni de secundă, ca la lumina unui fulger, unei ființe omenești.

„Cu glasul lui ce sună adânc, ca de aramă/ El [Sarmis, n.n.]noaptea cea eternă din evii-i o recheamă,/ Arată cum din neguri cu umeri ca de munte/ Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte/ Şi decât toată lumea, de două ori mai mare,/ Îşi pierde-n ceruri capul, − în jos a lui picioare,/ Cum sufletul lui trece vuind prin neagră ceaţă,/ Cum din adânc ridică el universu-n braţă,/ Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne,/ O boltă răsărită din negure eterne,/ Şi decât toată lumea de două ori mai mare/ În propria lui umbră Zamolxe redispare.”

Mărimea zeului depășește cadrul de referință al gândirii omenești – distanța de la pământ la cer − și te duce cu gândul la o dimensiune supranaturală, incomensurabilă (deși, teoretic, s-ar putea măsura ca oricare alta, în kilometri). Cum să apreciezi înălțimea unui personaj de două ori mai mare decât toată lumea, care își pierde capul în ceruri?

Un efect la fel de puternic are enumerarea acțiunilor de care este capabil zeul:

„Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ!/ El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ,/ Dacă deschide-n evi-i el buza cu mânie/ Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;/ El mână în uitare a veacurilor turmă/ Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă./ Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă./ De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.”

După fiecare vers, cititorul trebuie să facă o pauză ca să-și imagineze situația, în toată grandoarea ei. Respirația zeului declanșează erupția vulcanilor. Dacă el suflă cu mânie asupra lumii, spulberă stelele de pe firmament, așa cum spulberă vântul frunzele de vie. Cu forța și autoritatea lui, „mână în uitare a veacurilor turmă” și stinge sorii care altfel ar mai fi strălucit miliarde de ani. Dacă se uită-n mare, „ea tremură și seacă”. Iar dacă își pleacă fruntea, și cerul se pleacă odată cu ea.

Prin această serie rapidă de imagini, poetul reușește să vizualizeze pentru scurt timp un zeu – sau, cel puțin, să facă simțită prezența lui. În logica poemului, Sarmis este cel care îl înființează astfel pe Zamolxe pentru a avea în fața cui să protesteze.

Sarmis îi reproșează divinității faptul că a creat-o pe Tomiris ca pe o… capcană, deopotrivă atrăgătoare și periculoasă, în care a căzut chiar el:

„ Căci numai ţie singur îţi fuse cu putinţă/ S-uneşti atâta farmec cu-atâta necredinţă…”

Dar, dezgustat de tot ce i s-a întâmplat, nu revendică nimic, nu vrea să i se facă dreptate, renunță cu dispreț la tot ceea ce constituie o miză pentru alții:

„Dar nu ţi-o cer, tot darul ţi-l zvârl iar la picioare./ De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare,/ Nici vin să-mi cer coroana, nici ţara mea. O dărui/ Făşii s-o rup-or’cine şi cum îi place-oricărui./ La ce-aş mai cere-o ţară, în care nu-i credinţă,/ Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putinţă!”

Această renunțare la orice, această autodesființare dramatică nu ating radicalitatea negativă din Rugăciunea unui dac, pentru că au o explicație psihologică, sunt expresia furiei distructive a unui om care a fost trădat. În Rugăciunea unui dac ura față de sine a personajului este absolută și lipsită de o explicație.

Urmează blestemul îndreptat de Sarmis împotriva lui Brigbelu, un poem în poem, cu o valoare de sine stătătoare:

„Ş-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept,/ Căci voi să-ngălbenească şi sufletu-ţi din piept/ Şi ochi-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci,/ Să sameni unei slabe şi străvezii năluci./ Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos/ Şi spaima morţii intre-ţi în fiecare os./ În orice om, un duşman să ştii că ţi se naşte,/ S-ajungi pe tine însuţi a nu te mai cunoaşte,/ De propria ta faţă, rebel, să-ţi fie teamă/ Şi somnul − vameş vieţii − să nu-ţi mai ieie vamă./ Te miră de gândirea-ţi, răsai la al tău glas,/ Încremeneşte galben la propriul tău pas,/ Şi propria ta umbră urmând prin ziduri vechi./ Cu mânile-ţi astupă sperioasele urechi,/ Şi strigă după dânsa plângând, muşcând din unghii/ Şi când vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-njunghii!…”

Eminescu are și geniul discursului rechizitorial, al satirei caustice, al blestemului, nu este doar un poet al sublimului. Blestemul din Doină, de pildă, este de neuitat, datorită înainte de toate artei poetului de a conferi unor cuvinte inofensive o terifiantă forță pedepsitoare. Bun cunoscător de folclor, Eminescu a găsit fără îndoială și în poezia populară românească imprecații cărora le-a remarcat eficacitatea artistică și din a căror simplitate ingenioasă a avut de învățat. Cert este, oricum, că a ajuns, și în acest registru stilistic, al blestemului, la virtuozitate.

În concepția populară, îngălbenirea unui om este rău prevestitoare, ca simptom al unor boli grave, dar și ca anticipare a culorii pielii unui mort. Sarmis merge mai departe și îi urează uzurpatorului său să i se îngălbenească nu numai corpul, ci și sufletul. Iar îmbolnăvirea să fie atât de gravă încât să-i sece ochii în cap și să se usuce pe tron, ajungând să semene cu o nălucă.

În acest punct, aparent, n-ar mai fi nimic de spus pentru că s-a spus totul. Și totuși, mai există ceva cumplit care i se poate întâmpla unui om, să-și piardă conștiința de sine, identitatea. „S-ajungi pe tine însuți a nu te mai cunoaște” – cu această urare culminează imprecația. Din incapacitatea de a te recunoaște derivă și posibilitatea de a vedea în tine un dușman și de a-ți înfige un cuțit în piept.

Așa se și termină poemul. Ne putem amuza constatând că poetul, descriindu-l pe Brigbelu cu pumnalul ridicat asupra lui Sarmis, ne face pentru o clipă să credem că acesta va fi omorât pentru a doua oară. Este un gen de suspense frecvent folosit în filmele americane de acțiune (agresorul apasă pe trăgaciul pistolului, dându-ne impresia că îl va omorî pe un om nevinovat, dar cade chiar el, împușcat de altcineva sau de el însuși.).

După ce ne creează un moment de încordare, poetul clarifică situația, prin ultimul cuvânt din ultimul vers al poemului:

„Loveşte crud o dată şi cade mort – Brigbel”.

(Text apărut în România literară nr. 30/ 2018)