Cristina Crețu 
„Fiecare casă are cuiul ei, fiecare om – durerea lui”.
Dormea într-un pat mare la subsolul blocului, într-o cameră fără ușă, cu un bec luminând slab dintr-o parte maldărul de bulendre de lângă perete, sacoșele cu ce strângea peste săptămână și, mai cu seamă, îi veghea somnul iepuresc și o ajuta să-și învingă teama de șobolani, spurcații de șobolani, mereu se gândea, baremi să nu apuce să urce treptele și să vină de-a dreptul înăuntru, ca duhurile rele, spurcații.
Dimineața, mătura scările și apoi aduna sticlele goale și hârtiile din grădina blocului.
– Usca-li-s-ar mâinile! bodogănea mâna aceea de om, că era mică, puțin mai înaltă decât tomberoanele verzi, pe care le ținea aplecate și le târa în stradă, să le ridice gunoierii.
Tanti Florica era femeie de serviciu de vreo treisprezece ani la noi în bloc și sărise de șaptezeci de ani, binișor.
„Viața mea e un roman”, o auzeai spunând. Ca un făcut, pe atunci nu scriam, dar întotdeauna am ascultat oamenii cu răbdare și m-am apropiat cu sufletul de ei.
Fața îi era împestrițată de alunițe, gura – mare, mare, cu buze cărnoase. La gât, purta câte două-trei șiraguri de mărgele și o cruciuliță, că era credincioasă.
Duminica ieșea la biserica din parc și după slujbă, cu tot ce căpăta, mergea fuga-fuguța la autogară să prindă autobuzul de Roata, Teleorman, unde era familia ei – soțul, băiatul, nora și cele trei nepoate.
Cu soțul nu vorbea, era dușmanul de acasă, dar nu divorțaseră.
Povestea lor începuse frumos. Se cunoscuseră în București, când era doar o copilă, servitoare într-o casă mare. Doamna casei o dusese din prima zi la ginecolog, să verifice dacă era fecioară. Când și-a cunoscut viitorul soț, un tânăr care îi aducea flori și bomboane, Florica a cerut voie doamnei să iasă la plimbare. După o vreme, s-au căsătorit și au plecat la țară. Nu au avut copii, însă, când o vecină din fundul curții a născut un băiat, de fată mare, l-au luat ei. Cât îl iubea tanti Florica! I-ar fi dat și sufletul, dacă i l-ar fi cerut. Pe soț nu-l mai suferea din tinerețe, toată ziua, bună-ziua, tăbăra pe ea. S-a scârbit de el și în timp a devenit un fel de „te cunosc de undeva”. Atât.
Știa și de glume. Vecinul Dulgheru, care avea o nevastă grasă, îi zice:
– Hai să te fac o sfârlează, Florico!
– Pe mine, mă? Fă-o pe nevastă-ta!
Toate au râs, coana Aurelia din blocul vecin stătea mai retrasă și nu îndrăznea să râdă. Îi era frică de șerpi și mai devreme vecinul o speriase cu o crenguță de iasomie , ,, Șarpilu! Șarpilu!”, făcuse spre ea. Cealaltă, coana Cornelia, o ținea pe-a ei:
– Am copii buni. Copii de aur. Fata și de trei ori pe zi mă sună: „Ți-ai luat, mamă, medicamentele?” Serios. Am copii buni, de aur.
Venise toamna. Pe băncile în formă de ,,U” din fața blocului se scuturau teii. Frunzele rămăseseră acolo câteva zile. Nimeni nu le măturase. Nu mai avea cine. Familia femeii trecea printr-un mare necaz.
Într-o dimineață, fiul crescut și-a găsit nevasta spânzurată în grădină. Cinci chiștoace zăceau pe pământ, sub picioarele ei. Mai încolo, era tuciul în care făcuseră bulionul cu o zi înainte. Nora rămăsese să-l pună în sticle. Era noapte și moartea ieșise la cosit orbecăind.
Tanti Florica se făcuse și mai mică. Zbucium și zbucium, ani de zile, până a paralizat. Și-a revenit greu, dar nu a mai putut să muncească.
Acum e la țară, fetele s-au ridicat și o ajută, iar ea le iubește ca o mamă și simte că și-a împlinit rostul, „mamă e cine te crește”, vorba cântecului, spunea odată cu tăria aceea pe care o au doar mamele adevărate, cele care veghează nopțile într-un cot somnul dulce al pruncilor lor.
