Camelia Radulian 
Cred că ascultam Puccini
când am simțit cum se sfâșie
în cuşca de oase a pieptului
femeia care tocmai te iubise
cât n-ai să înduri de tandru,
n-ai să știi de mult,
dar sigur dureros de irepetabil
pentru o biată,
singură viaţă.
Ai fost în noaptea aceea
ultima lopată de ţărână
pe prăbușirea
îmbrăcată în noi,
minţind frumos, tu,
sau poate chiar crezând
că eşti îndrăgostit
sub talpa unor cireşi
sărutându-se.
Mă-ntorc acum
prin şanţurile unde creşteam
cu fânul şi lucerna
văduvă de iubire
până la streașina destrămată
a sângelui,
acolo unde
dragostea mea
e moartă,
tristă şi mă așteaptă.
Tu du mai departe
Clipele acestea pe umeri.
Sunt mame
infinit de bătrâne.
