N-am fi vrut să ne adâncim în „teoria epitetului”, în general, ci am fi dorit să intrăm direct în subiect, întrucât lucrurile păreau destul de clare. Spunem păreau, întrucât, începând cu manualele școlare și terminând cu cercetările savante, definițiile nu difereau prea mult în privința esenței fenomenului. Nici în teoria literară, nici în folcloristică. Cu toate acestea, situația nu stă tocmai așa, confuziile manifestându-se până astăzi atât în ceea ce privește epitetul literar (avem în vedere epitetul din literatura cultă), cât și epitetul folcloric. Dar mai ales în ceea ce privește epitetul folcloric.
Iată, așadar, de ce am găsit necesar să zăbovim asupra câtorva probleme generale pe care le vom prezenta, fie și numai în scop didactic.
Nu putem să pornim decât tot de la același A. N. Veselovski. Aici nu e vorba de preferințe. Veselovski a scris nu numai unul dintre cele mai fundamentale studii despre epitet (mai exact, despre istoria epitetului, despre funcțiile lui de-a lungul epocilor), dar s-a și aflat printre primii care au sesizat existența așa-zisului epitet constant, cu alte cuvinte – invariabil.
Iată cum își începe Veselovski studiul său consacrat istoriei epitetului: „Dacă voi spune că istoria epitetului este de fapt istoria stilului poetic într-o formă abreviată, nu va fi o exagerare. Și nu numai a stilului, dar și a conștiinței poetice, de la rudimentele ei fiziologice și antropologice, așa cum și-au găsit ele expresia în cuvânt, până la fixarea lor în șiruri de formule care se încarcă de conținutul concepțiilor sociale curente în lume”. Și mai departe. „Dincolo de epitet, față de care rămânem indiferenți, într-atât ne-am obișnuit cu el, se așterne de fapt o perspectivă istorico-psihologică îndepărtată în timp, o acumulare de metafore, comparații și abstractizări, o întreagă istorie a gustului și a stilului, urmărite în evoluția lor de la ideile de util și dorit până la cristalizarea noțiunii de frumos”. (va urma)
(fragment din „Poetică folclorică”, Editura Universității din București)