Literatura de azi 
La Seghedin, în închisoarea unde ispășeam o pedeapsă ungurească, acolo l-am văzut ultima oară. I s-a părut că, între zidurile reci ale unei singurătăți nedorite, trebuie să-mi trimită cât mai multe semne din dragostea cu care m-a învrednicit. Când o carte poștală cu slova lui minunată, când o telegramă, când un pachet cu cărți nemțești venea zi de zi să-mi aducă mângâiere și să-mi alunge urâtul. Într-o seară s-a socotit că pacea de după zăbrele cere mai mult, și-a plecat din Berlin la Seghedin…
Nu voi uita niciodată dimineața aceea de martie. Sergentul ungur mi-a intrat în cameră cu fața radioasă:
– Aveți o vizită!
– Cine?
– Nu știu. Un străin, o cam rupe pe ungurește. Vine de departe. Trebuie să fie însă un mare boier, că ne-a miluit pe toți. E un om tare cumsecade, mi-a mângâiat pe frunte amândoi nepoții când i-am descuiat poarta… I-a întrebat cum îi cheamă și le-a dat câte-o coroană.
Nu-mi puteam da seama cine e nobilul senior rătăcit la Seghedin. M-am ridicat în pripă și-am plecat spre odaia posomorâtă din fundul coridorului unde primeam oaspeții.
Când deschid ușa, mă ia în brațe și mă sărută pe amândoi obrajii nenea Iancu Caragiale…
– Am venit, băiete, am venit să văd cum o duci aici la pension… Nu ți-am spus eu să te astâmperi… Ai?… Și privindu-mă pe subt ochelari mă cercetă de sus până jos. Ian ridică mâinile să văd urmele lanțurilor… Săracul de tine… Uite, ți-am adus niște merinde și două sticle de șampanie, să le bem noi laolaltă aici în Kecskemet, la magyar kiralyi allamfoghaz (Închisoarea regală maghiară de stat), mă rog frumos…
Nenea Iancu era mai tânăr ca oricând. Se plimba de-a lungul odăii cu pași lungi, se oprea câteodată, își potrivea ochelarii de după care strălucea același neastâmpăr al ochilor cu sclipiri de oțel și vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vâltoare de imagini, câte împărecheri paradoxale, câtă pasiune și coloare în poveștile lui…
În clipa când vorbea, simțeai parcă fiorul creațiunii, cu misteru-i etern nedeslușit. Vedeai chinurile facerii cum se petrec sub ochii tăi, cum radiază un spirit fosforescent, fără repaos.
Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas, oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenții omenești din câte a întâlnit în drum.
N-a fost minte să stăpânească cuvântul cu mai multă siguranță, să-l frământe și să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, râs și plâns, era alinare dulce și durere sălbatecă. Ca într-un caleidoscop fermecat se deslușeau chipuri vrăjite de magie. Marele meșter atingea toată claviatura sufletului omenesc. Deschidea vorba lin, cu bunătate, și-o muia într-o lene orientală, într-o clipă schimba resortul ca să-ți arate o seamă de jonglerii capricioase și deodată se oprea brusc, fața i se crispa, buzele i se strângeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumina stranie… Era clipa când din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou … Universul devenea mai bogat cu o minune…
Câte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize, voios, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părintește …
– Ți-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverană prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, el lovește greu cu lăstarul în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pământ ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele… Nimic mai greu decât să cârmuiești proștii… Ei au un instinct de împotrivire organică… Să vezi… Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor școlar la Piatra Neamț… Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecții călare… Avea popa o iapa murgă… Zic, să mi-o dai, părinte, dimineața… Popa zâmbea. Prea bucuros, domnule Iancule. Și-am plecat… Cât m-a zolit iapa ceea, mă… Oricum dam din căpăstru ieșea rău… N-o puteam cârmui nicidecum…
M-am întors la vreo două ceasuri tot apă:
– Părinte, cât face iapa asta?
– Face zece galbeni!
– Ei, pui d-ta cinci, să pui și eu cinci, s-o tăiem, a-n asta-i om…
– Ba să n-o tăiem, domnule Iancule, mai bine să-i învățam năravul… Știi ce? Când o încaleci și ajungi la o răspântie, dacă vrei să apuce la stânga, tu să tragi de frâu la dreapta… Da’ să tragi cumplit, auzi… Să vezi c-o ia la stânga… Așa am făcut… Ei vezi, la prost, trebuie meșteșug, nu glumă… Ascultă-mă…
Nenea Iancu își scotea ochelarii, mai spunea o pildă, mai arunca câteva frânturi de glumă, îl copleșeau amintirile, sta o clipă pe gânduri și ofta din tot sufletul…
-Toată viața n-am putut să sufăr prostia… Săracu‘ de mine, măi băiete, când văd câte un prost mă doare… Zău, am dureri fizice… Mă ia cu rece aici în creștet…
Și fruntea i se întuneca, buzele se împreunau într-o linie de dezgust și silă nemărginită.
Se făcea câteva clipe tăcere și rotogoalele albastre ale fumului de țigară îi jucau jucau în jurul frunții într-o rază de soare, împrejmuindu-l cu o aureolă…
-Ce mai scrii acum, nene Iancule?…
-Ce să scriu, dragă, multe și nimic. Câte nu-ți trec prin cap când stai așa la sporovăială, ori te uiți departe, pe fereastra vagonului … Numai când te așezi la masa de scris și vezi hârtia albă înaintea ta, atunci iți dai seama ce vârtej cumplit iți face mintea în jurul unui subiect. E un chin facerea asta… Talentul e un accident de naștere, e boală grea, ascultă-mă… Cere patimă și cere meșteșug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf.
Spuneam mai deunăzi unor profesori la Berlin: Ce-mi tot vorbiți de cutare, că-i harnic, că-i activ, că scrie cărți … Zic, știu eu unu’ și mai activ, așa-i si zicea, Iliuță activu’, era la Mărcuța… Dimineața la patru el în picioare … la fântână … Își sufleca mânecile și dă-i, scotea apa … găleată după găleata … O vărsa în troacă … Troaca n-avea fund … Se făcea opt … Haide, mă Iliuță, de îmbucă și tu ceva … N-am vreme, lucrez … Și nădușea, și-i da înainte și apa se ducea … Era nebun Iliuță, da’, vorbă, era activ? Era.
Maestrul clipea din gene, surâsul ironic îi fugea de pe buze și din cuvintele rostite încet, sentențios, se deslușea crezul artistic al unui suflet pentru care arta era o religie…
– Arta – spunea el – cere conștiință, fără un perfect simț de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, și în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier … Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Manjoala? … Ce să mai vorbesc despre melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor … Iaca, numai interpuncția … Câți nu înțeleg că interpuncția e gesticularea gândirii … Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod … Nu se poate artă fără migăleală … Cu vremea îți cresc tot mai mult scrupulele de conștiință … Dac-o fi să îmbătrânesc, știi cum să-mi ziceți? Să-mi ziceți Moș Virgulă!…
– Da’ piesa, nene Iancule, cât o mai ții sub zăvor?…
– Acu în primăvară îi mai fac niște perieturi. Știi ce? Mi-am făcut socoteala. Mai scriu un roman filozofic, două volume de nuvele și schițe... Și gata … V-am dat destul … ce mai vreți?…
S-a așezat pe canapeaua din colț și mi-a pus mâna pe umăr … Am un plan pentru vara asta … viu acolo la Rășinar la tine, cu nevasta și cu copiii. Mi-a plăcut mult satul tău acolo, la poalele munților... Să vie și Vlahuță... Să stăm așa până la toamnă … Nu ne trebuie nimic … Numai un pian să fie și unul să-i știe rostul … Când se face seară și iese luna albă-gălbuie de după mestecenii de pe coasta ceea, noi să stăm întinși în iarbă și de pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii…
Sub ochelari mi s-a părut ca tresar genele în tremurul unei clipe, parcă undeva, departe, ar fi trecut prin văzduh o fâlfăire de aripi negre … Dar nenea Iancu s-a recules într-o clipeală, s-a ridicat, m-a îmbrățișat și m-a sărutat ca un părinte … Și-a tras pălăria ștrengărește pe ochi.
-Acum plec s-apuc trenul de la amiazi…
-Cum, nu te duci la București?…
-Nu, n-am vreme… Mă-ntorc la Berlin… Am venit numai să te vad… Ian vezi de scapă odată de-aici din Kecskemet…
Încă o strângere de mână și trăsura care aștepta la poartă îl ducea pe nenea Iancu, întovărășit de privirea respectuoasă a sergenților, de dragostea copiilor și de nețărmuita mea admirație.
*
Cine ar fi crezut atunci că flutură umbra morții deasupra trăsurii care-l ducea? … Când am citit că s-a prăbușit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit și nu-mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morții lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrâneții, sau un Caragiale cu mâinile încrucișate pe piept, amuțit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum să se închidă pe veci ochii lui care pătrundeau sufletul și străluceau de departe ca două suliți de argint? Ce să facă pământul cu el?… Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frământat, acest complicat și sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă? … Rămâi înfrânt, prostit, ți se moaie brațele … Te cuprinde în mreaja lui gândul zădărniciei tuturor celor omenești, te supune un dezgust de materie urâtă, de carnea care ne ține în stăpânirea ei … Îți vine parcă să-ți frângi în două condeiul și să-l arunci ca pe-o unealtă netrebnică … Că ce e toată goana asta chinuitoare, când ursita nu acordă nici un privilegiu celor aleși, când domnesc pe de-a-ntregul aceleași legi, când și Caragiale a putut să moară.
L-au îngropat și i se va topi țărâna … vremea va trece … vor avea oameni învățați să-i cântărească scrisul, profesori cu ochelari să-i descifreze cărțile, să scrie studii cu adnotații despre Conul Leonida sau Cațavencu …. Au să-l claseze, să-i deie locul cuvenit în istoria literaturii, să-i facă un monument la Bellu…
Noi însă care am avut norocul să-l vedem și să-l auzim, vom rămânea toată viața stăpâniți de senzația că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbație cosmică. Cu cât va trece vremea, va crește tot mai mult silueta lui și vom rămânea totdeauna vrăjiți de farmecul celui mai luminat creier românesc. Îi vom spune poveștile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende și personalitatea lui va lua proporțiile mitice. Generațiile viitoare nici nu vor putea înțelege dacă din strălucirea unei minți s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare…
Pentru un sfert de veac, trecând cutare bătrân de-a lungul străzii, oamenii își vor scoate pălăria înaintea lui și-i vor deschide drumul cu respect…
– Cine-i moșul ăsta de-i faceți atâta cinste? va întreba cutare băiețandru...
-A cunoscut pe Caragiale, vor răspunde cu toții.
(București, 1930)
Octavian Goga, „A murit Caragiale”
(text ales și redactat de Odilia Roșianu)
