Adrian Sângeorzan 
Mama fuma liniştită şi ne privea pe toţi ca un aer mulţumit de om care ştie ce face şi are situaţia în mână. Eu am primit tricourile pe care i le comandasem, multe gadgeturi şi câteva CD-uri cu muzică dintr-o listă de prioriţăţi care între timp se cam schimbase în capul meu. Serghei se alesese cu un ceas nou la care se uita din minut în minut, plus un costum de jeanşi care, pe corpul lui de georgian păros, părea un fel de uniformă. Totdeauna mi s-a părut că seamănă la faţă cu Stalin, o variantă domesticită, un Stalin proaspăt trezit din somn, tulburat de vestea că tot visul lui de mărire n-a fost decât o amăgire.
-Pentru tine mai am ceva, mi-a spus mama cotrobăind într-o poşetă în care era aceeaşi vraişte ca în toate poşetele ei. Mi-a întins un bilet de avion pe numele meu, ruta Moscova-New York cu plecare în două săptămâni şi cu data întoarcerii deschisă. Mă uitam la numele meu şi nu-mi venea să cred. Ahmatov Vitali, scris cu caractere latine, nume datorită căruia eram mereu întrebat dacă am vreo legătură cu vestita poetă Ahmatova, care speram să fie complet necunoscută în America.
-Şi cu viza lui cum facem? A întrebat bunica.
-Totu-i aranjat mamă, nu-ţi face griji. Mi-e greu fără tine, Vitali. Am vrut să-ţi fac o surpriză.
Toţi se uitau la mine ca la unul care tocmai câştigase marea loterie şi aşteptau să vadă ce reacţie are. N-am avut nici una pentru că sunt într-un fel imun la surprize ca la o infecţie avută înainte de a mă naşte. Poţi să-mi dai orice veste, bună sau rea, mie îmi trebuie ceva timp ca să diger situaţia şi să reacţionez. Pot să intru într-o stare de somnolenţă narcoleptică şi pot să adorm pe loc. Tamara zice că-i un mecanism de protecţie al meu, mama zice că-i şi bine, şi rău.
Bunica mi-a adus chitara şi mi-a întins-o mândră, ca pe o dovadă a evoluţiei mele, pe care ea o păzise toţi anii ăştia ca pe o comoară. Am cântat o bucată flamenco clasică pe care o ştiam pe de rost, apoi am trecut la acordurile unuia dintre cântecele noi, care ştiam că-i place mamei şi n-a lipsit mult până şi-a dat drumul la voce. Mama are o voce frumoasă, dar în noaptea aceea cânta greu, cu sughiţuri, încercând să-şi înghită lacrimile. Dacă vreo pasăre s-ar fi aşezat pe pervazul ferestrei noastre sunt sigur c-ar fi ameţit săraca de atâta emoţie.
I-am lăsat cât se poate de fericiţi, la a treia sticlă de vodcă, într-un fum gros de ţigară şi am ieşit afară pe scară. Am trecut drumul şi am intrat în clădirea de vizavi, o clădire la fel ca a noastră, la fel ca toate cele din cartierul Liazonovo şi ca în atâtea oraşe din Rusia. Am urcat în liftul întunecos şi strâmt în care mirosea ciudat. Parcă cineva folosise acolo un spray puturos făcut din fosfor şi transpiraţie acră de bărbat furios.
Am sunat scurt la uşa Taniei. Nu ştiu dacă pot s-o numesc pe Tania iubita mea, pentru că mai sunt încă multe lucruri care nu s-au întâmplat între noi. Cum eu aveam să plec în curând, nu mai eram sigur că vom avea timp să le ducem până la capăt. Mă aştepta de mult în dosul uşii, odată ce mi-a deschis înainte de a-mi dezlipi eu degetul de pe butonul soneriei.
– Să nu stai mult, Tania, am auzit vocea mamei ei care se uita la un talk-show de seară. Tania era mai mare ca mine cu un an, dar nu se vedea pentru că făcea gimnastică de performanţă. Deşi n-a cîştigat încă nici un concurs şi părinţii ei şi-au cam pierdut speranţa şi răbdarea, arată ca şi marile campioane olimpice. Mică, costelivă şi cu cearcăne mari sub ochii pe care a învăţat să şi-i fardeze uşor. Părea totdeauna puţin speriată, cu un zâmbet chinuit pe faţă, de parcă ar fi aşteptat de la un moment la altul să intre într-un concurs pa care ştia din start că are să-l piardă. Era cea mai bună fată din câte am cunoscut. I-am adus walkman-ul meu cel vechi, un CD cu Eminem, care mie oricum nu-mi mai plăcea şi un tricou cu „I love NY”. Am coborât amândoi pe scară şi am deschis cu o sârmă îndoită uşa debaralei în care femeia de serviciu îşi ţinea uneltele. Mirosea tare a detergent german, un tip de detergent cu parfum puternic care nu ne deranja de loc pentru că ne lăsa să adulmecăm bunăstarea şi izul unei lumi străine şi îndepărtate. Pentru mine ajunsese un fel de afrodisiac pentru că îl asociam fără să vreau cu mirosul Taniei şi cu trupul ei neînceput. Când bunica curăţa cu el prin casă aveam un început de erecţie. Mirosul acela din lift se ţinuse parcă după mine şi încercam să nu-l bag în seamă. Becul slab n-avea întrerupător şi se aprindea rotindu-l până tâşnea din el puţină lumină, pe care am făcut-o mai discretă acoperindu-l cu o cârpă galbenă încă umedă. Era o debara plină cu mături, cârpe, bidoane, găleţi, printre care fugeau gândacii de bucătărie cu care ne obişnuisem cu toţii în Lianozovo, de parcă ar fi fost nişte animale de casă semi-domesticite pe care trebuia să le acceptăm. Acasă în bucătărie lăsau noaptea capcane speciale cu acid boric, seara trăgeam prin tot apartamentul linii stranii cu o cretă otrăvitoare importată din China, iar dimineaţa primul lucru pe care-l făceau era să adune cu făraşul recolta de cadavre.
