Le dau prosopul, pe rând

Pavană în peisaj marin – 11

Aventuri am avut cu carul în toată ziua aia. Când ne-am săturat de apă, ne-am zis să ne întindem şi noi pe nisip să ne perpelim puţin, dar nu era chip. Ne întindeam cu rândul, câte doi, iar ceilalţi rămâneau în şezut. Oamenii ăia din jur parcă n-aveau foame sau somn, să se mai care pe la casele lor. De fapt, şedeam cu rândul câte unul, pentru că puştoaica a zis că ea nu se mai ridică şi, ştiind-o belalie, am lăsat-o în apele ei.

Mutul rămăsese pe undeva la umbră, mi se urâse până l-am găsit cu privirea. I-am făcut un semn, mi-a răspuns pe loc, şedea cu ochii pe noi. L-am înţeles, numai asta le mai trebuia tipilor ălora care se dădeau irezistibili, să se dezbrace şi el. Nu mai spun că nici nu apucasem să-i explic ce şi cum, şi chiar dacă aş fi făcut-o, nu cred că m-ar fi înţeles prea uşor.

Într-un loc se vindeau mici, dar trebuie să fi fost diliu să te înfigi la coada aia cât ecuatorul. Am rumegat nişte gogoşi sleite. În dorul scrobului, lingi coada tigăii. Astea ne-au sporit setea, a trebuit să ne aşezăm, cu schimbul, în coada altui ecuator, la pepsi. Nici măcar nu era pepsi, ci o chestie cafenie vârâtă în sticle de o jumătate de litru, dar asta am văzut mult mai târziu. Te apuca groaza de cât lichid trebuia să înghiţi. Noroc că eram mulţi. Până să ajungem să-l bem ne-a bătut bine soarele în cap şi ne-au împins din spate unii care voiau să se răcorească mai repede, de parcă noi, ăştilalţi, eram acolo doar să vedem cum n-are vânzătoarea deloc rest. Dar n-o să te apuci să te plângi la mare, ai venit să te relaxezi, dracu­lui. Pe urmă a trebuit să convingem o pereche afurisită că muntele nostru de haine nu le închidea lor câtuşi de puţin orizontul. Ăştia veniseră să privească zarea în timp ce clefăiau, şi nu să stea la soare. După aia a venit un cloncan cu mers de raţă cerându-ne să-i împrumutăm puţin chitara şi când l-am refuzat s-a ofuscat de mama focului, zicându-ne că ne dăm şmecheri când nici măcar nu ne-au dat tuleiele. Asta chiar că n-am priceput-o, tuleiele ne ieşiseră demult, dar n-aveam niciunul de gând să ne lă­săm mustaţă pleoştită pe oală ca a lui.

Nu, ştiu cum se face că atunci când ne-am săturat de lenevit la soare se săturaseră şi alţii şi se ridicau de prin toate părţile. Era clar că fuseseră înţeleşi să se-nghesuie cât timp rămâneam noi, în urma noastră mai că se golea plaja.

Am cutreierat coclaurile, toţi cinci, căscând gura la minunăţiile din jur, până când a venit nu ştiu care cu ideea că ar cam trebui să ne căutăm un loc pentru cort. Nu mi-a displăcut să ne mai îndepărtăm de mirosurile de sulf, sunt pe-acolo nişte afurisite de smârcuri şi băi sulfuroase care îţi mută nasul din loc. Cum la mare trebuie să fie ordine şi disciplină, nu fiecare să facă ce-l taie capul, nu ne puteam întinde cortul unde am fi vrut, odată ne-am aşezat pe iarbă, lângă intrarea unui hotel, doar să ne tragem şi noi câtuşi de puţin sufletul şi a răsărit unul cu şapcă şi tot felul de şireturi colorate de parcă ar fi fost general, cârâind la noi să ne mişcăm fundurile de pe iarba lui.

Până la urmă am dat de o întindere pestriţă de atâtea corturi. Am intrat fără să ne-ntrebe nimeni nimic şi ne­-am găsit un locşor undeva într-o margine. Era şi timpul. Mie unuia îmi ardeau tălpile de atâta deambulaţie, chiar dacă de felul meu nu-s cârcotaş. O vreme ne-am închipuit că suntem tot pe plajă, colcăială, muzică amestecată, voci, zăngănit de cratiţe, mirosuri. Baronu s-a arătat mare meşter în a aşeza cortul şi l-a ajutat din nou Mutul. Nu ştiu cât de solid era ancorat, dar cel puţin nu cred să-l fi luat vântul, dacă s-ar fi pornit să bată. Oricum semăna cât de cât cu ce era primprejur şi arăta a cort, cu intrare şi tot restul. Mai rămânea să-i pună şi steag. L-ai fi deose­bit de la un kilometru, cu cărţile alea de joc uriaşe dese­nate pe fond roşu.

Ne-am aruncat lucrurile alandala înăuntru şi ne-am repezit hămesiţi pe ultimele resturi ale pachetelor de-acasă. Aveam o foame c-am fi mâncat şi pietre, am ros toate oscioarele şi am adunat orice fărâmitură. Nu mai spun că ne mai făceau unii de-alături o poftă nebună, umblau în ’jdemii de crăticioare aşezate pe aragazuri de voiaj, din care se înălţau aburi ademenitori, iar alţii şi mai departe îşi pregătiseră o crăpelniţă să sature toate corturile, dar se vede că nu ştiau ce-s alea bune maniere, să-i invite şi pe vecini la surplus. Seara aia m-a convins că la mare preţ e pe litoral creofagia!

Să mai treacă vremea, Vladian a început să îngâne încet o melodie şi ne-am strâns şi mai tare în jurul lui. Vreo doi de-alături, unul cu o burtă păroasă revărsată peste o pereche de pantaloni scurţi de culoarea prazului şi-o babă cloanţă cu multe şunci, se uitau cam urât la noi, au dat drumul unui casetofon şi au răsunat de toată fru­museţea cântece populare. Dacă nu le plăcea arta noastră, nu-i obliga nimeni să asculte, dar nici chiar aşa! Nici nu se-ntunecase bine şi-l văd pe păros că se ridică şi vine la noi:

— Băiatu, îi zice lui Vladian, mai lasă dibla aia, vrem şi noi să ne odihnim.

În jur era hărmălaie cât cuprinde, el avea ce-avea cu noi. Vladian amuţise de uimire. Am dat să-i răspund, mi-am amintit că geaba baţi toba la spatele surdului. Am cunoscut odată pe unul care declara foarte convins că ar vrea să aibă o putere nemaipomenită să fărâme cu ciocanul toate pianele din lume. Tipul cânta la acordeon, dar pianele îi stăteau în gât. Cu ăsta orice muncă de lă­murire ar fi fost vreme dusă pe apa Sâmbetei.

Anamaria mă prinsese de mână.

– Aţi promis toţi trei că n-o să vă luaţi la harţă cu niciunul care-o să se lege de noi. Am discutat asta de o mie de ori.

Nu ştiu de unde îi mai venise şi chestia asta cu pro­misul. Am mormăit ceva.

— Ce-ai spus?

— N-am promis niciunul nimic.

— Ba da, sunt absolut sigură. Şi nu vreau să vă mai certaţi cu tipi dintr-ăştia care se înnebunesc să caute nod în papură oamenilor.

— Foarte frumos, dar n-o să ne dăm la o parte când întâlnim mereu câte unul căruia îi lipseşte o doagă. Lumea e plină de tipi dintr-ăştia.

Se uita la noi cu bărbia în palmă. A zis:

— Măcar aşteptaţi să trecem cu bine de hopul ăla de mâine seară.

Era clar că ne gândeam cu toţii numai la asta, numai că nu voiam să vorbim. Am fi făcut orice să ne gândim la altceva, dar ştiam prea bine că nu se poate. Băieţii şi-au aprins câte o ţigară şi pufăiau uitându-se la cer.

— Daţi-mi şi mie una, a spus Anamaria.

— E prea devreme, i-a răspuns Baronu. Tata nu-ţi dă voie.

— Tata nu-ţi dă voie nici ţie.

A tras de câteva ori în piept şi a început să tuşească. I se umeziseră ochii. A stins-o.

— Îmi place nespus de mult, dar cred că ai dreptate, e prea devreme.

Pe urmă chicoti scurt.

— Mâine seară, după ce câştigăm acolo premiul cel mare, o să venim să-i dăm cu tifla burtosului. O să-i per­pelim bine şi pe el, şi pe Baba Cloanţa. Pe urmă o să vă dau voie să-i puneţi la punct pe toţi nesuferiţii care s-ar mai lua de noi. O să vă spun chiar: „Bateţi-i pe vaga­bonzii ăia!“ şi o să le car şi eu câţi pumni or să binevoiască să înghită.

Vladian nu prea era în apele lui.

— Şi dacă n-o să…

L-a întrerupt:

— Nici nu vreau să aud!

— Spui asta ca să ne ridici nouă moralul.

— Nu-i adevărat. Nu vreau să ridic moralul nimănui. Nu m-am temut niciodată de nimic şi n-am de gând s-o fac. Asta e!

M-am gândit c-o să fiu nevoit să-mi schimb părerea despre ea. Nu era chiar o plângăcioasă gata să alerge la fusta maică-sii când începe să tune sau aduce vorba careva despre vreun şoricel prăpădit. M-am mai gândit că mi-ar fi plăcut să vină într-o zi, când mă aştept mai puţin, Alida aia şi să-mi vorbească la fel şi să-mi spună cât de nemai­pomenit era cu adevărat atunci când zburau fluturi în jurul nostru şi tot restul.

— Când o să împlinesc vârsta, o să mă fac ghid la ONT, spunea mai departe. O să umblu mult şi o să cunosc o mulţime de oameni interesanţi şi pe urmă o să scriu o carte despre cum trebuie să priveşti o casă şi cum să intri într-un muzeu. Voi aţi observat să existe vreo carte în care să se explice toate astea? Am discutat cu mama de multe ori şi mi-a spus să-mi scot gărgăunii din cap şi să învăţ o meserie ca lumea, că toate fetele alea care-s ghid ajung nişte stricate. Dar eu cred că nu meseria-i de vină, dacă vrei să scapi caii, o faci orişicum. Mi-a zis că n-o să-mi dea voie. I-am spus răspicat că o să aştept să împlinesc optsprezece ani şi chiar în ziua aia o să şi fac o cerere să mă primească. Şi dacă tot o să stea împotrivă, am să spun tuturor că am o mamă încuiată, care e încu­iată pentru că are patruzeci şi cinci de ani şi nu mai înţe­lege lumea. Mi-a zis că mai bine mă strânge de gât decât să umplu oraşul că-i bătrână.

Până şi Baronu se uita la ea nedumerit, se vede treaba că erau noi chestiile astea şi pentru el.

— Eşti o fată extraordinară, l-am auzit pe Vladian.

— Ce mare brânză! zise Anamaria, roşind uşor. Şi ca şi cum n-ar fi înţeles ce vrea el să spună a continuat: sunt unii care mai cred că dacă eşti fată sau femeie tre­buie să rămâi toată viaţa la cratiţă.

— Cineva trebuie s-o facă şi p-asta, a zis Baronu.

— Şi cineva ar mai trebui să priceapă că s-au dus vremurile alea când putea să facă pe grozavu şi să stea pun’te masă, scoal’te masă.

Se părea că au ceva de împărţit şi ţi-ai aprinde paie în cap dacă te-ai băga între ei.

— Nimeni nu comite răul cu bună ştiinţă. Şi pentru bărbat şi pentru femeie, plăcerea nu înseamnă fericire şi nici chinul nefericire.

— Asta de unde-ai scos-o ?

— Socrate, nefericito.

— Pot să-ţi răspund şi eu cu un citat tot din cartea aia, în care mi-am aruncat şi eu ochii, şi încă ceva mai înde­lung decât tine. „Tu, fecioară, nu rămâne în palat, căci vei vedea morţi îngrozitoare şi suferinţe de neîndurat“. Sofocle. La asta ce mai ai de spus?

Am răbdat eu cât am răbdat, dar pe urmă i-am dat fiecăruia prosopul. Mă topesc după tipi dintr-ăştia care se dau mari cu ce-au citit prin cărţi. Nu că le-aş căuta chichiţe sau că aş trage spuza pe turta mea, dar e una să dai iama într-o bibliotecă şi pe urmă să-i înnebunești pe ăilalţi cu orizontul tău multilateral dezvoltat, şi cu totul altceva să arunci o vorbă, două de duh, bine simţite. Altfel sună prea fals, ca într-o spusă veche: vaci n-avem, brânză mâncăm.

Au mai încercat ei să se ciorovăiască, le-am spus să lase gălăgia şi-am dat stingerea, înghesuindu-ne în cort, cu Mutul la picioarele noastre. A doua zi ne aşteptau munci mari!

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: notesfromthecouch.blogspot.com)