Cît de cald era la Rio de Janeiro, nu vă puteți imagina. Și cică era primăvară, sau chiar iarnă, anotimpurile acolo sînt pe dos decît la noi, sau noi sîntem pe dos pentru ei, sau toată lumea e pe dos, ca să fim toți mulțumiți. Dar era foarte cald.
Căldura îți lua aerul, te apuca de ceafă și mătura cu tine trotuarele, plajele, piețele, parcurile. Și totuși era o căldură umedă, mai suportabilă decît cea pe care am apucat-o la Roma, peste cîțiva ani.
Energia care, furată de căldură, se scurgea din mine ziua, la Rio, îmi revenea – curios – noaptea. Două săptămîni, cît am stat la Rio, am dormit în fiecare noapte maximum 4 ore. Mă trezeam și umblam prin apartamentul de la Consulat unde eram găzduiți, citeam, scriam… Eram un alt om, îmi schimbasem metabolismul, poate chiar identitatea.
Eram ca în „Avatar” și acum mă gîndesc că aș fi putut sări dintr-un copac în altul sau să călăresc un păsăroi uriaș cu cîțiva ani înaintea lansării filmului.
Am revenit pe continentul nostru cu o oboseală veche, „europeană”, care se fisurase în America de Sud și făcuse loc unei energii proaspete și nelimitate.
Două săptămâni, la Rio de Janeiro, eu am fost nemuritor.
Daniel Cristea-Enache 22.07.2018
Toată lumea e pe dos, ca să fim toți mulțumiți
