Daniel Cristea-Enache 
Zborul spre Rio, prima călătorie cu avionul din viața mea, a avut o escală la Paris. Mîhnit încă deoarece Soția nu mă lăsase să-mi cumpăr un tricou Lacoste din primul magazin întîlnit în cale și care costa numai 50 de dolari, amăgindu-mă cu tricouri Lacoste de 40, 30, 20 de dolari de la cu totul alte magazine, de pe cu totul alte aeroporturi, m-am înveselit abia deasupra Atlanticului. Începuse programul artistic, în avionul nostru.
Asiaticul multi-competent se uita la un film, doamna de lîngă el, la alt film, cuplul de hipioți la pensie cu doi copii făcuți la Woodstock și doi ulterior, la alte trei filme. M-am simțit îndemnat să mă uit și eu la un film: primul din cele șapte cîte au rulat, pe televizorașul meu, în zborul peste Ocean.
O singură dată în viață am mai văzut atîtea filme unul după altul: cînd am traversat toată seria „Superman”, din ce în ce mai idioată, ca să observ rece cît poată să decadă un produs. Dar acum eu îmi alegeam filmele, urmărindu-le boierește, cu speteaza scaunului dată pe spate. Nu-i bine să mergi cu avionul?…
Treptat, parcă nu mai era. Splendidele stewardese din jur, care îmi distrăgeau atenția de la un film cu intriga destul de îmbîrligată, se metamorfozau pe măsură ce ne apropiam de Rio. Se vor fi săturat și ele să tot zîmbească unor hipioți cu o ciurdă de copii, unui asiatic în ciorapi și unor români atît de cinefili. De unde la începutul călătoriei aveau o abordare cvasi-maternală, acum deveneau tot mai reci și mai scorțoase. Le ajunsese oboseala; uneia, săraca, i se dusese machiajul.
Cînd, între finalul filmului 6 și începutul filmului 7, am apăsat pe un butonaș ca să cer un pahar cu apă, o braziliancă de o frumusețe ce-ți tăia răsuflarea mi l-a adus ca o regină jignită inutil de supușii plebei. Ochii ei negri erau aproape metalici. M-am simțit prost și i-am cerut scuze. Mi-a zîmbit, o clipă înseninată, și apoi s-a întors, înaltă și dreaptă, la locul de unde îi păstorea pe toți ciudații ăștia care călătoresc prin lume.
