Marcel Vișa 
Îl visez pe tata, bolnav, în camera lui micuță.
Soba dogorește iar el respiră sacadat, încearcă să-mi spună ceva.
Transpiră abundent, scuipă sânge și fixează tavanul, acolo unde la zugrăvit a rămas o pată sub forma unui corb.
Afară ninge din cerul de culoarea laptelui afumat.
Aș merge la sanie dar tata moare.
E prima zi din ultimul lui anotimp.
Mama mă trimite la sor’mea
„Du-i biletul acesta”
N-am înțeles „trucul”. Am plecat.
Pe drum, uitasem de moarte și alte tristeți, mă bucuram de iarnă rătăcind în imensitatea câmpiilor albe.
Un punct rătăcit pe o coală A4.
Mi-era necaz că sania de lemn are tălpile frânte.
Poate mi-o repară el după ce-și revine. A mai fost așa…
La întoarcere am făcut un bulgăre de zăpadă să-i arăt cât de iarnă-i afară
și am dat buzna fericit.
M-a izbit mirosul puternic de cremă de ghete, privirea lui de parcă mă căuta, chipul livid.
Cineva mi-a spus „nu plânge”
N-am plâns.
De atunci nu plâng deloc,
scriu versuri.
