Nicolae Manolescu 
23 octombrie
Telefon disperat de la Mama: Tata refuză să mănânce din mâna ei. „Unde e Sabina?”, întreabă. Şi ea, plângând: „Nu mă vezi, nu mă cunoşti?” „Nu, tu eşti o străină, care a venit ca să mă otrăvească. Eşti otrăvitoarea!” La sentimentalismul absurd şi naiv al Mamei asta e mai mult decât poate suporta şi înţelege. M. o învaţă la telefon să se prefacă a fi venit abia acum de la Bucureşti. Şi trucul reuşeşte. De dimineaţă, se duce devreme de tot după lapte, şi, reintrând în casă, îmbrăcată de oraş, i se adresează bolnavului care abia s-a trezit: „Bine te-am găsit. Uite, acum vin de la Bucureşti etc.” Nu prea-mi dau seama de unde-şi trage forţa de a fi convingătoare, ea care nu ştie să mintă şi care mai ales nu l-a minţit niciodată pe El. „A, zice Tata luminat, ce bine că ai venit ca s-o alungi pe otrăvitoarea din casă”. Şi, cerându-i să se aplece asupra lui, îi şopteşte confidenţial: „E foarte important!” Deocamdată relaţiile lor par a se fi normalizat.
24 octombrie
Plouă de ieri îngrozitor. Geamurile sunt ude pe dinafară şi aburite pe dinăuntru. Citesc Exercices d’admiration. O mare linişte aparentă, ca şi cum aş fi singur, izolat pe o insulă.
28 octombrie
Mă decid greu între lecturi care mă plictisesc. Descopăr, uitat pe raft, volumul de corespondenţă Svevo, în traducerea regretatului Ştefan Crudu şi încep să citesc. Coincidenţă: boala şi moartea mamei fac obiectul celei dintâi scrisori, cu toate acele detalii medicale, cu tot acel amestec de speranţă şi deznădejde pe care le ştiu par coeur de o bucată de vreme.
