Pe cine căutați, sub biata-mi piele?

Raportul

Călăul își face raportul:
Da, am avut lipsuri, evident!
Deși de vină a fost numai mortul.
Ar fi putut, oricum, lucra și el (călăul)
Mai conștient, mai conștiincios,
Încă se mai delirează incoerent
Și el a stat cu mâinile încrucișate
El (călăul)
Pentru că victima îi dădea înainte cu incoerența,
Într-un ritm tot mai precipitat,
Gâfâind, horcăind, sufocându-se.
Condamnații încă nu știu ce spun,
Înainte de faptul acela,
Îi ia gura pe dinainte, spun verzi și uscate,
Dacă apucă să mai spună ceva –
N-au pic de rușine!

E drept că vin cu funie și cu săpun.
La început credeau că e o glumă de prost gust –
„Cum, adică, să ne strângem bani să plătim glonțul?
Ha, ha, ha!
Întreprinderea ce face?
Ha, ha, ha!”
Până la urmă s-au convins că totul e foarte logic.
Oricum, mai sunt lipsuri și pe această linie
Și, deși executarea execuțiilor se face la țanc,
El, călăul, se angajează să dea un randament și mai mare,
Așa încât toată lumea să fie mulțumită,
Inclusiv clienții
După lozinca pe care chiar a afișat-o
Pe perete, la locul cu pricina,
(Scrisă cu litere mari, roții):
„Clientul nostru e stăpânul nostru”.
Totul merge ca uns.

***

Pe cine căutați?

Pe cine căutați, sub biata-mi piele?
De când mă știu, nu am nimic de-ascuns
Și nu doresc în inimă rețele,
Decât de stele, care m-au străpuns.

Cohorte vitrege de neamuri rele,
Chipul acesta-mi este de-ajuns
Și botnița, ce-o vreți făpturii mele,
E doar pentru pământu-mi slab și tuns.

Balanța vieții-i gata să se-ncline
Peste cătarea lucrului în sine.
În liniștea odăii intră carii,

Rozând parc-un sicriu ce este-n tine…
Privind la casa ta, să-i blestemi larii,
Ca Iorga, așteptând legionarii…

***

O lume

Unde mai pui că n-ai ce pune
În lingură, pe cap, pe masă!
Săpunul calului săpun e,
Sau plantă oleaginoasă?

Ne pasc confuziile, zicu
– Degeaba zic, te-ascultă, cine? –
Comisia, să-mi ia și ticul;
Cică e gata și că vine.

Dar tot e bine că e ger
Afară… ceva tot există
O lume de microbi ce pier
În ger, c-o jale optimistă.

***

Ceremonia

I.
Ceremonia era foarte tristă.
La difuzor se dădea muzică de gazare.
Ne iscăleam fiecare pe o batistă
Și-o înmânam arhivelor statului, spre consolare.

Murise, după o lungă și grea suferință,
Însăși speranța în viitor,
Și oamenii, plini de amară căință,
Dădeau din cap și se suspectau de omor.

Ei nu văzuseră speranța la față
Știau că există, dar n-aveau acces
La ea – până în această dimineață
Când, sub flori, se prezenta sub formă de deces.

II.
Și deodată a-nceput iarmarocul,
Și s-a oprit muzica de gazare,
Noua speranță, care-i luase locul,
Declara că vom fi fericiți în continuare.

Vibra de speranță în viitor difuzorul
Se bucura alături cu soborul
Și-am înțeles în acea dimineață
Ce-nseamnă schimbarea la față.

Marin Sorescu, poeme din volumul „Poezii alese de cenzură”, Editura Roza Vînturilor, 1991

(selecție realizată de Odilia Roșianu)