Alergând după serbările tineretului

Pavană în peisaj marin – 10

Ce să vă mai spun ce e şi cu serbările astea ale tine­retului, le ştiţi la fel de bine ca şi mine! Merg din loc în loc, după un program anunţat cu săptămâni înainte, se adună într-o sală cât mai mare, dar de obicei în aer liber, pe un stadion sau într-un parc, să încapă cât mai mulţi oameni, zece mii, douăjdemii sau chiar treijdemii şi câteva perechi de ceasuri cântă şi recită şi lumea-i în delir. D-ăştia ca noi, dar sunt şi unii mai mari, chiar în vârstă, douăjcinci de ani şi mai mult. Nu mă miră deloc, câtă vreme n-ai unde să te duci să asculţi şi tu o muzică mai ca lumea, mergi şi la asta, chiar dacă trebuie să în­ghiţi şi multe versuri. Şi la o adică, nici alea nu-s rele.

Deci la serbările astea, care umblă de colo-colo pe li­toral, aveam de gând să ne ducem noi. Nu spun că Vladian nu putea aştepta să ajungă cu turneul şi în oraşul nostru, dar până ne venea şi nouă rândul ne creşteau băr­bile şi oricum trecea vara. Cine s-ar fi gândit că până la urmă tot asta va fi soluţia? …

Dacă tot pierdusem o zi şi nu mai ştiam pe unde s-or fi învârtind ăia cu serbările lor, ne-am hotărât să mergem până la capăt. Unde o să oprească trenul de tot, acolo ne dăm şi noi jos. A fost în Mangalia, mai departe nici nu mai este cale ferată. Încet, încet, departe ajungi. Dar noi abia ne aflam la început de drum.

Am tras adânc în nări aerul sărat şi am nechezat cu toţii ca nişte armăsari fericiţi. Câţiva tuciurii care tot şop­teau că au camere de închiriat nici nu ne-au băgat în sea­mă, dar nu era să ne amărâm pentru atâta lucru. Am por­nit în căutarea „Serbărilor tineretului“. Era de parcă am fi căutat racheta Saturn, se uitau cu uimire la noi şi ridi­cau din umeri. Parcă ne şi compătimeau. Poate am avut noi flerul nemaipomenit să-i întrebăm doar pe ăia căzuţi din Lună. Ne prefăceam că soarele nu arde şi continuam să întrebăm de acul din carul cu fân. Nici în visele noastre cele mai negre nu ne închipuisem o asemenea primire.

Nu ştiu care a venit cu ideea s-o luăm spre centru, pe-acolo poate mai dăm şi peste localnici. Ăştia măcar ne-ar putea răspunde ca lumea şi n-or să bălmăjească nişte ăăituri privindu-ne belaliu şi tot restul. Învârtindu-ne cam fără rost şi pe acolo, am dat peste un anunţ care ne-a lămurit. „Serbările tineretului“ fuseseră cu o seară înainte la Mangalia, acum plecaseră la Năvodari. Ce să-i mai aducem osanale controlorului ăluia zelos? Nu mai puteam da ziua înapoi. Iar acuma doar nu era să alergăm ca nebunii până în capătul ălălalt al litoralului, și aşa începuse să ne cam tâmpească soarele. Scria că seara următoare vor fi la Saturn. O să-i aşteptăm acolo, până atunci timp suficient să ne familiarizăm cu locurile.

Începusem să simt că mor dacă nu mestec o bucată din gumilasticu ăla din care am mereu cu mine rezerve. Nici măcar nu mă prea uitam în jur, dar chiar şi aşa, nu puteam să nu văd tot felul de puştoaice aproape în costume de baie, plimbându-şi rotunjimile pe străzile oraşului, sin­gure sau ţinând pe după mijloc vreun tip. Asta mă dă gata întotdeauna la mare. Nu spun că am fost eu de prea multe ori. Dar mereu m-au înnebunit tipele astea pe care le miroşi de la un kilometru că se plictisesc la culme şi că abia aşteaptă să le spui o vorbă ca să-ţi sară de gât, şi când îţi iei inima în dinţi şi le inviţi la o prăjitură sau le întrebi ce-au mai citit, doar aşa, să debutezi politicos o conversaţie, se uită la tine ofensate şi de sus, de parcă ar aştepta un făt-frumos milionar. Milionar pe dracu! Acuma mişunau pe străzile alea înghesuite. Îmi închipuiam ce trebuie să fie pe plajă.

Mutului îi cam ieşeau ochii din orbite sau aşa mi se părea mie. I-am zis să se ţină aproape, doar să-i mai spun şi lui nişte vorbe, oricum se ţinea strâns de noi.

Trebuia să ne facem de lucru şi-am întins-o spre Saturn. Pe jos. Doar nu era să ne înghesuim în minicarele alea pentru doi-trei kilometri şi să dăm o groază de marafeţi numai să privim lumea din trapul calului. Puştoaica a tras de noi să urcăm într-unul, dar frate-su i-a retezat-o scurt. Era şi timpul să se arate şi el bărbat, nu cârpă de şters picioarele.

Nu ne-am împotrivit să mâncăm o îngheţată, eu aş fi dat pe gât şi gheaţă curată. Am întâlnit pe unul care vin­dea cornete, dar prea ni s-au părut cât unghia şi-am por­nit să căutăm în altă parte, de parcă n-am fi ştiut vorba: mai bine o vrabie în mână, decât zece pe gard. Am umblat bezmetici de colo-colo, fără o victorie cât de mică, măcar de ochii lumii. De unde să ne treacă prin cap că ăia aveau grijă de gâlcile noastre şi răseseră toată îngheţata?!

Ne-am întors la toneta cu cornete, unde se făcuse o coadă ca la pomană. Ne-am înghesuit şi noi, înghiţind în sec. După ce ne-am îmbrâncit bine şi ni se urâse cu aştep­tatul, ne-am văzut în sfârşit fericiţi, cu câte o îngheţată albicioasă care curgea ca siropul. Nu mă mai mira nimic, cu atâta popor, când să mai aibă şi ei timp să îngheţe zeama aia colorată?! Când îmi lingeam mai afurisit dege­tele m-am auzit strigat de un glas ascuţit:

– Popeye, scumpule!

M-am întors şi-am dat nas în nas cu Loredana Ionaşcu. Pe asta n-o ştiţi, a fost un timp colegă cu mine, jucam boabe în ore, începusem să-i fac ochi dulci şi tocmai atunci s-a mutat la alt liceu. Avea nişte sâni care i-ar fi băgat în cofă pe toţi ăia cu concursurile lor de frumuseţe. Acum împungeau într-o bluziţă cu dunguliţe care nu ştiu cum de mai rezista în breteluţele alea cât firul de aţă.

– Bună, mi-a zis. Nici nu ştii cât de fericită sunt că te întâlnesc!

I-am răspuns că nici eu nu mă bucur mai puţin. Până să mai spun ceva, mi-a înşirat pe nerăsuflate pe cine mai văzuse pe acolo, unde locuieşte, m-a întrebat de vreo zece ori dacă o mai recunosc aşa neagră cum este, abia am apucat să spun că suntem în căutarea unui loc să ne întin­dem şi noi cortul, dracului.

– Nici o problemă, sunt atâtea, a zis.

La groapa altuia e uşor să cânţi aleluia.

– Acuma, alerg, a mai zis. Sunt foarte grăbită. Dar vino neapărat să mă vezi, să mai stăm la taclale. Poate mergem într-o seară la discotecă. Mă înnebunesc după discotecă. Nici nu ştii cât mă bucur că te-am văzut, Popeye, scumpule! Hai, pa!

Întotdeauna fusese foarte grăbită să ajungă undeva. M-am uitat după ea cum îşi poartă sânii ăia fantastici către un tip blazat cu barbă. Nu ştiu cum se face că toate tipele cu sâni fantastici dau peste câte unul blazat. Mi-a părut rău că n-am avut timp s-o întreb dacă mai joacă boabe.

– Cine-i paţachina? a întrebat Anamaria.

– O paţachină, i-am răspuns, să-i fac şi ei o plăcere.

A ridicat din umeri. Când am terminat de lins dege­tele, ne-am săltat calabalâcul şi-am pornit să cucerim lumea. Era şi timpul. Nu ştiu dacă aţi observat că întot­deauna când stai pe loc, la mare, şi nu eşti pe plajă, încep să-ţi fiarbă creierii. Ai noştri cred că începuseră să fiarbă de mult.

Ce mi-a mai plăcut mereu la mare e că n-ai cum să te rătăceşti. Mergi ce mergi şi când ţi se face lehamite, e destul s-o cârmeşti puţin într-o parte şi dai de apă şi de plajă. Şi pe urmă, trai nineacă, cu burta la soare. Nu i-am întrebat, dar bănuiesc că şi ceilalţi gândeau cam la fel, numai aşa pricep pasul ăla apăsat şi vioi, de parcă ne-ar fi fugărit careva. Mai că nu ne dădeam sufletul.

Când am ajuns, nu ne-a venit să ne credem ochilor. Ăia veniseră acolo cu noaptea în cap, numai să ne facă în ciudă, să n-avem unde pune şi noi măcar piciorul, dra­cului. Peste tot pături, cearşafuri şi prosoape de toate culorile, lipite unul de altul, burţi şi spinări goale, picioare îndreptate spre mare şi picioare îndreptate spre şosea, fiecare după legea lui. Într-o parte era un spaţiu mare şi gol, am dat să trecem pe acolo, dar nici nu ne umplusem bine adidaşii cu nisip şi s-au pornit să zbiere la noi nişte gorobeţi muşchiuloşi că să ne cărăm dracului de pe tere­nul lor de fotbal. Degeaba le-aş fi spus să se ducă pe stadion, alergau într-un nor de nisip după o minge clipită şi nu m-ar fi auzit.

Cred că ne-a trebuit o sută de ani până am găsit şi noi o palmă de loc. Călcasem până acolo pe tot felul de pleduri şi nu mai auzisem de mult întâmpinări atât de amicale, în care se înghesuiau vorbele nesimţiţi, mitocani, golani, puşti bezmetici. Nu ştiu cum se face, dar unii parcă n-au deschis în viaţa lor un dex, să-şi mai îmbogă­ţească vocabularul.

Cât am stat să ne tragem suflul, am aruncat o ocheadă primprejur. Lume dezbrăcată se prăjea la soare, unii picnicau cu roşii, ceapă, salată, castraveţi şi sardele, vreo câteva aparate de radio transmiteau cântece de chef, altele muzică pop, copii mai mici găureau nisipul, copii mai mari alergau peste cearșafuri, câteva başoalde cu feţele si braţele mânjite cu noroi negru strigau la ei să se liniş­tească, nişte ţigănci vindeau bomboane agricole şi ciungă, un amărât într-un halat care fusese înaintea erei noastre alb făcea echilibristică printre poponeţe cu o tavă cu go­goşi sleite, câţiva încinseseră un şeptic. O tânără unsă bine cu alifii strângea pleoapele. Alta, cu ochelari de soare cât faţa ei, şedea cu o carte în braţe, deşi se vedea de la o poştă că mai curând i-ar ciripi unui tânăr de alături. Nişte plozi s-au pus pe smiorcăială. Câteva femei discutau aprins. Unul dormea, fire tare. O minge de cauciuc s-a oprit ca un proiectil pe spatele unei doamne respectabile, au început chirăieli care se amestecau cu strigătele de horă. Mulţi îşi luau avânt şi se aruncau în mare stropind şi chiuind. Nimic pe lumea asta nu-i mai liniştitor ca vacanţa la mare!

— N-am să pot să stau aşa, trebuie să mă duc să mă schimb, zise Anamaria.

Voia să meargă unul cu ea. Fetele astea, dacă nu sunt însoţite zece paşi, simt că pleznesc, dracului.

— Du-te singură, i-a spus Baronu, care-şi dăduse jos blugii şi se pregătea să intre în mare.

Nu asculta, îi zicea întruna că să mergem unul cu ea. De parcă ar fi fost la capătul lumii cabinele alea. I-am făcut un semn mutului să o însoţească şi m-a priceput pe loc. Zău dacă tipul ăsta nu-i mai deştept decât mulţi din vorbăreţii pe care-i cunosc.

– Da de ce să vină el? Mergeţi unul din voi, zicea, puştoaica.

– Vrei, bine, nu vrei, descurcă-te!

Asta mi-a plăcut, doar nu era să-i cântăm în strună toată viaţa, trebuia să priceapă şi ea că mai avem şi alte lucruri cu care să ne mobilăm minţile şi nu doar dorin­ţele ei.

A început să târâie după ea, bosumflată, rucsacul cu haine. Mutul o urma. Câţiva tineri care se dădeau irezis­tibili au început să facă haz de cocoaşa lui. Nu spun că nu alcătuia cu Anamaria cea mai stranie pereche pe care am văzut-o vreodată. Noroc că mutul nu aude. Sau eu cel puţin cred că nu aude, cu ăştia nu poţi să ştii nicio­dată care-i adevărul adevărat.

Cât ai zice peşte, dezbrăcarea. Ne-am aşezat bulendrele peste cort şi rucsacuri. Se făcuse un morman cât muntele. Dar oricum la mare fiecare face ce vrea.

Ne-am aruncat în apă chiuind şi noi ca toată lumea, să nu facem notă discordantă. Era şi timpul. Nu mai era de trăit decât în valuri. Nu-ţi mai păsa că ici-colo mai pluteau paie şi fire de iarbă. Nici că unul pleoscăia ală­turi, aruncându-ţi stropi mari în gură când ţi-era lumea mai dragă. Nici că nu era voie să înoţi prea departe, vreo doi şmecheri care se dădeau salvamari păzeau într-o barcă o linie imaginară paralelă cu ţărmul. Jumătate din popu­laţia aia cred că se bălăcea numai pentru că n-aveau unde să-şi întindă şi ei un pled, dracului. Mă gândeam că dacă ar ieşi din apă toţi odată şi ar vrea să capete şi ei o fărâmă de drept, ar izbucni a treia conflagraţie mondială.

Am făcut tumbe şi ne-am bălăcit cât ne-au ţinut puterile. La o vreme a sosit şi Anamaria, într-un costum minuscul cu buline roşii. M-am cam uitat la ea, zău că-i bine clădită puştoaica. Mi-am amintit vorba: nu te închina până nu ştii cine e sfântul. Puştoaica asta o să se facă femeie dată naibii. Voia s-o învăţăm să înoate, numai aşa, s-o ţinem în braţe pe apă, să plutească. După ce s-a săturat de plutit, i-a tras un înot c-am rămas mască, trecuse cât ai clipi mult dincolo de tipii ăia care îşi pră­jeau bicepşii în barcă, spunându-şi că ne salvează, şi le dădea cu tifla. Nu i-au zis nimic, se vede că nu erau sen­sibili decât la farmecul masculin.

Ne mai uitam uneori la muntele de haine, Baronu a zis că n-o să fure nimeni nişte ţoale împuţite, avusese grijă să aşeze frumuşel deasupra şosetele pe care le tot mirosise până atunci. Dar eu ştiu o vorbă: şi broasca se vaietă, când o calci. Mai fusesem păţit.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: sanuuitam.blogspot.com)