Daniel Cristea-Enache 
Pentru prima oară am ieșit din România în aprilie 1999. Valeriu murise de puțin timp și eram negru la suflet. A fost una dintre cele mai grele perioade ale vieții mele. Era să mă apuc de băut atunci, devenisem rău, neîmpăcat. În februarie 2000 ni s-a născut Băiatul, Matei, și m-am vindecat.
Pe acest fond, îi datorez regretatului Augustin Buzura prima mea ieșire în străinătate, la Budapesta, la un Tîrg de Carte.
Am fost mai mulți, cu o mașină mare, iar cînd am trecut granița, mi s-a făcut rău. Atît de frumos și de firesc era ceea ce vedeam în jur (un cîmp lucrat, o șosea îngrijită, o toaletă civilizată), încît România din care ieșisem, Țara Mea, mi se părea condamnată. We are doomed. Vom trăi toată viața într-o țară frumoasă plină de gunoaie, de gropi în asfalt, de coșmelii ruginite pe care sînt scrise măscări, de oameni mergînd cu umerii plecați, în haine ponosite. Budapesta mi s-a părut o minune, într-un contrast cu Bucureștiul meu dezolant.
Asta era în 1999. Între timp, lucrurile s-au schimbat. Astăzi Budapesta îmi pare rămasă „în urmă”, în timp ce orașul meu a făcut un salt pe care nu-l mai speram.
Să lăsăm deci timpul să curgă fiindcă Timpul le rezolvă pe toate?
Sau să-l ajutăm un pic?
