Mendebilul, o esență narativă

Proza lui Mircea Cărtărescu, remarcă un critic şi istoric literar, ,,nu e cu nimic inferioară poeziei.”[1] Nuvelele din Nostalgia, ca şi scurtul roman intitulat Travesti au câteva caracteristici comune: un fantastic hiperrealist, oniricul, viziunile cosmice, obsesiile sexuale şi o simbolistică sofisticată. Aspectul metaliterar este vizibil peste tot. În timp ce Travesti conţine vindecarea prin scris a nevrozei autorului, tot acelaşi lucru se poate spune şi despre povestirea Mendebilul.

Deşi este un discurs narativ cu elemente psihanalitice, acesta poate fi discutat, analizat sau interpretat şi din perspectivă structuralistă. Având la îndemână instrumente ale unor teoreticieni ai structuralismului precum: Claude Levi-Strauss, Gerard Génette ş.a, textul este uşor încadrabil unor concepte ce ţin de curentul critic Structuralismul.

Mendebilul este o povestire scrisă la persoana I, naratorul acesteia făcând parte din propria povestire. Povestitorul a construit un text care este împărţit pe două nivele. Unul vizează aspectul exclusiv psihanalitic ce ţine de studiile teoretice ale lui Sigmund Freud, marcat prin explorarea onirică a visului, iar cel de-al doilea în care ne este înfăţişată o poveste inspirată din fapte reale ale copilăriei autorului.

Dorind să-şi elibereze conştiinţa încărcată de tot felul de amintiri, naratorul autodiegetic selectează fragmente din copilărie pe care ni le prezintă. Astfel pe lângă petrecerile din scara blocului sau dintr-un copac cu Luci şi Sandu (acţiunea se petrece într-o vară), Mirciosu este surprins de apariţia unui alt copil în cartierul lor. Mendebilul este o poreclă a lui Dan Nebunul care se urca pe bloc cu ameninţarea că vrea să se arunce. Porecla aceasta îi este atribuită noului-venit deoarece făcea acelaşi lucru şi nu comunica deloc cu cei din preajma sa. De remarcat faptul că Mirciosu, puţin mai târziu, îl va descoperi pe adevăratul băiat, în primul rând prin povestile pe care le spunea, dar mai ales darul pe care-l avea atunci când povestea.

Într-o altă ordine de idei putem observa, în cadrul acestei naraţii, structura bine organizată fără complicaţii ce vizează situaţii, relaţii între personaje, locuri etc. Perspectiva narativă este focalizare zero (par derrière). Prin formulele: ,,Sunt, după cum ştiţi, un prozator de ocazie. Nu scriu decât pentru voi, dragi prieteni, şi pentru mine.” ,,Nu-mi pot permite să vă plictisesc cu o poveste pitorească”[2]etc., face trimitere la caracterul oral al povestirii cu pricina.

În ceea ce priveşte titlul povestirii, i-am putea atribui două semnificaţii: unul contextual în care apare Dan Nebunul şi proaspătul coleg de cartier, iar cel de-al doilea sens este, etimologic vorbind, Man, cuvânt englezesc care înseamnă ,,bărbat” şi debilul, prin conversiune, la adjectivul ,,debil” sinonim cu ,,plăpând”.

Această a doua parte a discursului narativ o putem asemăna cu Amintirile lui Creangă în care personajul este tot unul care proiectează autobiografic povestirea. Diferenţele între cele două texte constau în: noţiunea de spaţiu, urban vs. rural şi mai ales prin cantitatea scriiturii. În ceea ce priveşte oniricul, evidenţiem faptul că este un element caracteristic poeticii postmoderne, cum remarca însuşi Eugen Simion, într-un studiu al său: biografismul şi oniricul sunt ţinte principale ale lui Mircea Cărtărescu.

,,Am visat acum vreo două luni că eram închis pur şi simplu într-un borcan, dar într-unul tăiat parcă în cristal de stâncă. Mă învârteam de colo-colo prin borcanul care din când în când scăpăra curcubee şi priveam cu mare mulţumire prin pereţii săi lumea fluidă, pâlpâitoare, din jur. O pasăre venea lopătând dinspre munţii îndepărtaţi şi, pe măsură ce se apropia, se lăsa arcuindu-se pe pereţii curbi. Când s-a apropiat foarte mult, i-am văzut ochiul migdalat, uriaş, întinzându-se ca într-o lupă şi brusc cupinzându-mă din toate părţile. Mi-am acoperit faţa cu un sentiment îngrozitor de ruşine şi plăcere. Când am privit din nou, am observat că în peretele borcanului, care scânteia nebuneşte, apăruseră contururile subţiri ale unei uşi. M-am repezit spre ea îngrozit de gândul că ar putea fi deschisă. Dar am respirat uşurat: un lacăt enorm, moale, ca de carne, atârna la uşă. Pe drumeagul care cobora din munţii îndepărtaţi şi se oprea în faţa uşii mele venea o fetiţă. Părea cuminte şi bine-crescută cum înainta, cu funde mari la codiţe şi cu guriţa umedă, înspre uşă. Pereţii borcanului deveniseră drepţi şi limpezi ca de cleştar şi brusc am simţit o spaimă iraţională, cum nu mi-a fost dat să mai încerc vreodată…”[3]

Singura şi cea mai sugestivă parte a acestei povestiri care se încadrează în categoria psihanaliticului este chiar prima. La nivelul textului narativ Mendebilul există trei paragrafe care confirmă ipoteza deja menționată. Dorinţa profesorului de limba română pentru relatarea visului pe care l-a avut peste noapte. Al doilea însă ne prezintă o istorie a reveriei urmată apoi de anamneza visului, concept specific psihanalizei. Nu putem exclude de asemenea relatarea unei amintiri petrecute în copilărie ca făcând parte din psihanaliză. Această tehnică mai este întâlnită într-un roman din literatura italiană a secolului XX intitulat Conştiinţa lui Zeno, scris de Italo Svevo. [4] Eliberarea conştiinţei prin scris, aşadar prin literatură este un instrument specific psihanalizei freudiene.

Apare ca un laitmotiv în text visul: ,,visez enorm, colorat în demenţă, am în vis senzaţii pe care nu le încerc niciodată în realitate. Mi-am notat sute de vise de-a lungul a zece ani…[5] Termenul apare obsesiv, de şapte ori.

Din procesul de anamneză pe care şi l-a făcut profesorul Mircea, reies următoarele aspecte ce au condus la apariţia visului precedent: borcanul din vis are legătură cu o convorbire la telefon a lui Mircea, în care interlocutoarea, o veche prietenă zicea că a cumpărat nişte hamsteri pe care i-a pus într-un borcan. Pentru faza în care i-a apărut fata, naratorul va explica astfel: ,, M-am concentrat asupra fetiţei, a cozilor ei legate cu funde enorme de pauză albă, scrobită. M-am gândit că seamănă cu ţărăncile pictate de maeştrii olandezi, femei cu capul acoperit de mari şi învoalte dantele… Fetiţa se numea Iolanda.”[6]

Uşa care se deschisese era de fapt cea de la Scara Unu, element care face parte din povestire.

În cele din urmă, putem preciza că textul de față este împărţit în principal pe două registre, în care pentru primul predomină visul iar pentru al doilea cel al relatării.

Referințe:

Cărtărescu, Mircea, Mendebilul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007;

Dicţionar de psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997;

Gengembre, Gérard, Marile curente ale criticii literare, Editura Institutul European, Iaşi, 1997;

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2008;

Genette, Gérrard, Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978.

[1] În Manolescu Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Bucureşti 2008, p. 1347.

[2] Mircea Cărtărescu, op. cit. pp. 41, 43, 52, 53.

[3] Din Cărtărescu Mircea, Mendebilul, Editura Humanitas, Bucureşti 2007, p. 43-44.

[4] La îndemnul unui doctor S. personajul cărţii, Zeno Cosini este îndrumat să-şi scrie o istorie a sa tot din copilărie. Acest Doctor S. ar putea fi, conform unor exegeţi, însuşi Sigmund Freud.

[5] Ibidem, p. 41.

[6] Ibidem, pp. 45-46.