Drumul Curcubeului

La marginea unei împărăţii cu oameni harnici şi iubitori de cinste, de adevăr şi de dreptate, era un sat uitat de lume. Câteva case aruncate peste un deal, o mână de suflete şi câteva animale, cam asta era totul. Oamenii de prin partea locului, cu frica lui Dumnezeu şi obişnuiţi să muncească în legea lor, au băgat de seamă că, de la o vreme, birurile începuseră să crească, iar munca nu le era de niciun folos.

Când era la culesul roadelor, gata şi trimişii Măriei Sale, Împăratul cel Calic! Nu se mai mulţumeau cu obişnuita zeciuială, ci începuseră să ia de două şi de trei ori pe atât, încât, după ce plăteau dările către împărăţie, ajungeau de le era ruşine de rozătoarele care nu mai găseau nimic prin hambare…

Azi aşa, mâine aşa, împăratul nu mai ştia cum să ia pielea de pe bieţii oameni, iar aceştia ajunseseră să adune scoarţa de copac de prin pădure pentru a o fierbe în ciorbă.

Într-o bună zi, moş Vasile, bătrânul satului, adună toată suflarea bărbătească la sfat, doar-doar avea să vină cineva cu un gând aducător de nădejde.

În acel sat trăia şi un fecior viteaz, cu pricepere la aratul ogorului, dar şi la lucruri de învăţătură. Vezi bine, acel băiat fusese mâna dreaptă a lui Iancu, un dregător puternic, de la care învăţase mai multă carte decât ştia tot satul. Pentru că nu o dată ridicase sabia în luptă pentru stăpânul său, acelui flăcău i se spunea Inimă Vitează.

Acesta ascultă cuvintele bătrânului şi grăi către adunarea satului:

– Oameni buni, Măria Sa este un om rău şi fără lege. Fostul meu stăpân şi-a pierdut dregătoria şi chiar capul pentru că a cutezat să se ridice împotriva poruncilor sale cele smintite. Nu este lucru uşor să ne împotrivim Luminăţiei Sale, pentru că banii luaţi de la noi îi cheltuie, în parte, pentru a ţine o armată câtă frunză şi iarbă. Nu avem noi puterea să ne punem cu armata craiului. Eu zic să căutăm o cale mai iscusită.

– Iscusită să fie, zise un alt bătrân, dar eu nu pot şti care este aceea. Poate ne luminezi tu, Inimă Vitează, care ai umblat pe la curţile boiereşti.

– Cu câteva zile înainte de a trece la cele drepte, tătuca mi-a spus că, dacă vreodată voi avea un mare necaz, să caut calul său cu care a fost în luptă şi să mă las în voia lui. Armăsarul mă va duce, spunea tătuca, la un om bătrân, Primul Născut al Lumii, care mă va ajuta să ajung la liman, indiferent care ar fi acesta.

– De preţ vorbe ţi-a spus Mareş, zise moş Vasile. Armăsarul lui, pe care mi l-a vândut mie acum o groază de vreme, mai trăieşte. Floricel este numele lui. Este drept că a ajuns o mârţoagă, dar, dacă îl hrănim bine, poate facem ceva treabă cu el.

Zis şi făcut. Inimă Vitează merse numaidecât în grajdul bătrânului unde, în partea cea mai întunecoasă, îl descoperi pe Floricel. Era slab, săracul, de i se vedeau toate coastele…

Flăcăul merse la cal, îl mângâie drăgăstos pe spinare, dându-i o bucată de zahăr.

– Floricel, eu sunt flăcăul stăpânului tău, cu care ai mers în nenumărate bătălii. Poate mai ţii minte, pe atunci eu eram numai un copil, dar nu o dată m-ai dus şi pe mine în spinarea ta.

Calul se uită cu uimire la Inimă Vitează, se scutură ca după un somn adânc şi prinse glas omenesc:

– Stăpâne, de câtă vreme aştept clipa să ies din grajdul ăsta unde mi-au ruginit oasele… Du-mă în curtea unde mi-am petrecut tinereţea şi, dacă nu ţi-o plăcea ce voi face pentru tine, să nu-mi spui mie Floricel…

Băiatul îl luă la el acasă şi de atunci începu să îl hrănească numai cu trifoi adunat dintr-un loc unde îl lăsa să pască fostul său stăpân, în tinereţile sale. Pe zi ce mânca, armăsarul devenea din ce în ce mai puternic şi mai inimos. După zece zile, calul ceru să fie scos la lumină, în mijlocul curţii. Floricel se ridică pe picioarele din spate, necheză puternic, apoi se lăsă din nou pe patru picioare şi prinse a se scutura de blana cea veche şi nefolositoare. Şi unde nu rămase un cal de toată frumuseţea, legat şi tânăr, cum nu mai fusese de amar de ani…

– Stăpâne, zise Floricel, urcă pe mine să dăm o raită printre stele, că n-o să plecăm la drum lung fără să ne obişnuim unul cu celălalt!

Inimă Vitează crezu că este o grozăvie a calului şi se urcă în spinarea acestuia fără pic de teamă. Dar unde nu începu calul să urce, de parcă era săgeată în zbor. Şi urcă Floricel, de nu se mai vedeau decât munţii cei înalţi şi plini de zăpadă.

– Ei, stăpâne, cum se vede pământul?

– Mic, năzdrăvanule, mai mic decât un pepene galben.

– Stai să vezi, că nu s-a terminat drumul. Tu ţine-te bine de coamă, ca să nu te ia vreo ameţeală.

Când se uită în adânc, băiatul simţi o prăpastie mare, care se căsca sub el.

– Acum ce zici, stăpâne? Cum se vede pământul?

– Eu văd o nucă, şi nici aceea prea de soi. Acela să fie pământul? suspină Inimă Vitează.

– Acela este. Mergem mai departe sau ţi s-a făcut dor de ţărână? glumi armăsarul fermecat.

– Ba, să mergem mai repede acasă, că n-am de gând să iau locul păsărilor, spuse flăcăul cu picioarele tremurânde.

Ajunşi în curte, de unde plecaseră, calul îi spuse lui Inimă Vitează:

– Stăpâne, caută în casă paloşul şi sabia tătâne-tău şi du-le la fierar să le ascută, iar tu să te pregăteşti de drum, pentru că mult nu mai stăm pe aici.

Inimă Vitează merse în odaia cea mai bună, căută într-o ladă veche şi scoase de acolo armele cu care bătrânul său tată luptase când era tânăr. Apoi le duse la fierarul satului, care se minună de tăria fierului pe care îl descoperi.

– Băiete, astea sunt arme de pe vremea vitejilor. Acum nu mai face nimeni aşa ceva. Ferice de tine că le-ai păstrat şi amar de cel care se va măsura cu tine în luptă.

Fierarul ascuţi sabia şi buzduganul, apoi flăcăul se duse la moş Vasile, care se bucură tare mult la vederea lui.

– Fiul meu, spuse bătrânul, să nu uiţi o vorbă pe care o spunea tătâne-tău de câte ori pleca la luptă:

Nu există el, duşmanul,

Ca să-mi scuture sumanul.

Cea mai dreaptă vitejie

Dumnezeu mi-a dat-o mie.

Aşa grăia moşul tău şi nu s-a întâmplat vreodată să dea greş cu vorbele astea.

– Voi merge pe urmele tătucăi şi nu voi avea linişte până nu voi alunga răutatea Împăratului celui Calic din ţara asta.

– Ai grijă, flăcăul meu, pentru că pe drumul tău vei întâlni multe pericole. Fereşte-te de ele, dar mai cu seamă de un bătrân cu părul alb şi cu traista pe partea stângă. Îţi va spune că el este Primul Născut al Lumii, dar să nu-l iei în seamă. Adevăratul moşneag are traista cu merinde pe partea dreaptă. Nu uita de asta şi să mergeţi sănătoşi, că tare mult avem nevoie de sprijinul vostru.

Inimă Vitează merse acasă, îşi hrăni armăsarul cu lucernă din locul bine ştiut, iar apoi petrecu o ultimă seară cu bătrâna sa mamă, care cu o jumătate de inimă se bucura pentru fapta bună, iar cu cealaltă se întrista de teama pericolelor prin care avea să treacă fiul său.

În noaptea aceea plouă până spre dimineaţă. Cum se trezi, flăcăul puse ceva în gură, apoi ieşi în curte, minunându-se de Curcubeul care brăzda cerul înspre Răsărit. Era frumos, cum nu mai văzuse niciodată.

Îşi luă ziua bună de la mamă-sa, apoi armăsarul făcu semn de plecare.

– Stăpâne, acum să vezi ce n-ai mai văzut în viaţa ta!

– Unde mergem, căluţule? întrebă Inimă Vitează, văzând că armăsarul se îndrepta cu viteză ameţitoare înspre Brâul-cerului.

– Vom merge pe Drumul Curcubeului, stăpâne. Ia seama, în afară de tine şi de tătâne-tău, niciun muritor nu a mai mers pe acest drum, care nu are asemănare cu nimic omenesc.

– Năzdrăvanule, cum să mergem pe Drumul Curcubeului? Oare nu vom cădea de acolo?

– Dacă te ţii bine de mine, nu vei cădea, spuse calul, care deja începuse să urce pe drumul multicolor.

Când ajunse pe prima bucată a arcului colorat, calul se opri din fugă şi începu să meargă la galop. În stânga, în dreapta şi chiar sub picioarele calului apăruseră steluţe colorate, amestecate cu nişte flori în aceleaşi culori, mirosind a primăvară. Inimă Vitează se uita şi nu-i venea să creadă că este adevărat. Deşi Brâul-cerului nu părea să fie foarte lat, nu se mai vedea pământul, sau poate nu-l mai vedea el, preocupat să admire dumnezeiasca privelişte.

Au mers o bună bucată de drum. În mintea flăcăului înmuguri un gând şi nu-i dădea pace.

– Căluţule, pot coborî o clipită, să-mi afund picioarele în praful de stele şi de flori?

– Poţi, stăpâne, cine te ţine? Oricum, altă ocazie nu vei avea să mergi cu picioarele goale printre stele.

Inimă Vitează coborî de pe cal, simţind că o căldură plăcută îi încălzea picioarele. Era căldura steluţelor colorate şi a florilor. Merse câţiva paşi, apoi se aruncă printre ele, tăvălindu-se ca un copil aflat pe covorul de zăpadă. Se rostogolea, apoi privea cerul, iar se rostogolea, pentru ca, mai apoi, să rămână cu privirea aţintită în sus. Era atât de aproape de stelele cele mari, încât întinse mâna şi o apucă pe una de coadă. Uşor timidă, steaua îi surâse încurcată de cutezanţa băiatului.

Flăcăul închise ochii şi îşi imagină că devine el însuşi praf de stele şi cărare pe cer. Era acoperit de mantia multicoloră şi visa cu ochii deschişi. Niciodată nu trăise o asemenea împlinire. Era ceva neomenesc, parcă trăia bucuria întregii lumi, nu numai a lui…

Târziu, Floricel dădu semne că trebuie să plece mai departe. Voinicul se desprinse cu părere de rău de pe spinarea Curcubeului şi încălecă pe cea a căluţului năzdrăvan, care începu să iuţească pasul.

De acum, erau în înaltul cerului. Ajunseseră atât de sus, încât Inimă Vitează trebuia să lase capul pentru a nu se lovi de stelele care erau mai aproape de temelia cerului.

Nu peste multă vreme, Drumul Curcubeului începu să coboare, semn că nu mai era mult şi aveau să ajungă la capăt.

Ajunseseră într-o minunăţie de ţară, acoperită în tot locul cu copaci înfloriţi şi flori care creşteau de-a dreapta şi de-a stânga drumului. Flăcăul nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Parcă îşi amintea de o poveste pe care i-o spunea tătâne-său în nopţile de iarnă, când îl ţinea în braţe la gura sobei.

Nici nu coborâseră bine de pe ultima bucată de Curcubeu, când iată că îi ieşi înainte un bătrân adus de spate, cu barba albă şi cu o desagă de merinde.

– Bine ai venit, Inimă Vitează, de când te aştept, spuse moşneagul, dând de înţeles că ştia cine este.

– Bună să-ţi fie inima, răspunse flăcăul, dar ce treabă ai cu mine şi cine eşti?

– Fiul meu, eu sunt Primul Născut al Lumii. Ştiam că nu te lasă inima să nu o apuci pe potecile bătrânului Mareş. Hai la mine acasă, unde îţi voi împărtăşi din tainele prieteniei mele cu moşul tău.

Băiatul tocmai era să zică da, când îşi aduse aminte de sfatul lui moş Vasile. Se uită mai bine, văzu că moşneagul purta traista pe partea stângă şi spuse:

– Moşule, dispari de aici, că nu cred să fii cine te lauzi!

Nu termină bine de vorbit, că moşul se transformă într-un nor de fum şi dispăru, ca şi cum nici nu ar fi existat.

Mai merse ce mai merse şi iar apăru bătrânul, ademenindu-l încă o dată pe Inimă Vitează.

– Feciorul meu, nu mai sta pe gânduri şi hai la mine acasă, unde am să-ţi aduc dovada că tatăl tău este în viaţă şi abia aşteaptă să te vadă.

Tare mult se bucură băiatul când auzi că tătâne-său este în viaţă şi era gata să plece după moş, dacă nu l-ar fi oprit calul.

– Stăpâne, stai locului! Cred că îmi dau eu seama cine este arătarea asta cu chip de om bun.

Bătrânul se transformă într-un nor care luă conturul unei siluete. Uitându-se mai bine, calul îi spuse lui Inimă Vitează.

– Stăpâne, acesta este Toma cel Negru, un fost duşman al lui Mareş, bătrânul tău tată. Nu o dată l-a răpus stăpânul, dar de fiecare dată învia şi ne făcea zile negre. Ultima dată l-a lovit cu buzduganul de l-a scurtat cu un cap. De atunci nu l-am mai văzut şi credeam că se odihneşte pe undeva. Nu ştiu ce caută pe aici, în Ţara Curcubeului, dar dacă mai apare o dată, pune mâna pe sabie şi cheamă-l la luptă. Nu cred să mai aibă puterile de altădată şi nădăjduiesc să îl potoleşti pentru totdeauna.

Ca un făcut, nu peste mult timp iar apăru bătrânul, cu desaga lui purtată pe partea stângă. Dacă văzu aşa, Inimă Vitează scoase sabia şi îi zise:

– Dă-ţi arama pe faţă şi arată-te ca Toma cel Negru! spuse flăcăul. Dacă nu ţi s-a înmuiat curajul, hai la luptă dreaptă, că m-am săturat de vorbele tale otrăvite.

Bătrânul se scutură o dată şi luă înfăţişarea unui oştean îmbrăcat cu totul în negru. Scoase o sabie de la brâu şi se pregăti de luptă. Inimă Vitează sări şi el de pe cal, scoţând sabia bătrânului său tată.

– Îţi pare cunoscută sabia asta? zise flăcăul. Hai la luptă, să îţi aduci aminte de fierul ei.

Toma cel Negru se sperie când văzu sabia, al cărei tăiş îl încercase de mai multe ori, dar nu mai putea da înapoi. Începu o luptă de ai fi zis că se băteau două armate, iar nu doi oameni. Dădea flăcăul nostru, dar dădea şi oşteanul cel negru, care îşi păstrase destule puteri pentru a face faţă unei înfruntări între doi viteji. După vreun ceas, sabia lui Toma cel Negru s-a rupt şi o aruncă la picioarele sale, apucând buzduganul. Inimă Vitează aruncă şi el sabia şi, cu buzduganul tătâne-său, se aruncă în luptă cu puteri şi mai mari. Spre seară, forţa îl părăsi de tot pe duşmanul băiatului, iar acesta îl lovi cu buzduganul, de îl făcu fărâme.

De acum, drumul spre Primul Născut al Lumii era liber. Inimă Vitează urcă pe cal şi îi spuse:

– Năzdrăvanule, tu, care le ştii pe toate, du-mă la omul nostru, că ard de nerăbdare să vorbesc cu el.

Căluţul îi făcu pe voie stăpânului, apucând-o pe un drum care urca un deal cu flori multicolore, cu pomi daţi în rod şi păsări care cântau dumnezeieşte. După vreun ceas de mers, pe vârful dealului apăru o căsuţă de toată frumuseţea, înconjurată numai de verdeaţă. Un bătrân stătea pe prispa casei, mângâind un ied care i se cuibărise în braţe.

– Ziua bună!, spuse feciorul.

– Bună să fie, Inimă Vitează!, răspunse uncheaşul, mergând în întâmpinarea sa. Bine te-am găsit şi pe tine, năzdrăvanule, spuse apoi spre Floricel.

Calul necheză bucuros, lăsându-se mângâiat de mâna aspră a bătrânului.

– Te cunoaşte lumea prin Ţara Curcubeului! spuse Inimă Vitează.

– Crezi că numai o dată a mâncat el nutreţ din ograda mea? râse moşul, invitându-i pe cei doi sub un măr bogat, plin de mere coapte. Cu ce treburi pe la mine, fiul meu?

– Uncheaşule, la mine în ţară este mare urgie. Împăratul cel Calic a sărăcit lumea cu dările sale, de nu mai avem după ce bea apă. Suntem prea slabi pentru a ne ridica împotriva lui, care are armate puternice. Am venit să cerem un sfat şi o mână de ajutor de la Primul Născut al Lumii.

– Doar pentru asta ai bătut atât amar de drum? Am crezut că vii să-mi ceri ceva mai greu…

– Pentru noi este mult şi atât. Suntem oameni simpli şi ne mulţumim cu puţin. Dar când ni se ia şi puţinul, nu mai ţinem socoteală!

– Fiule, Împăratul cel Calic s-a îndepărtat de la cele omeneşti şi a încălcat toate legile scrise şi nescrise ale împărăţiei. Sărmanul de el crede că îi vor fi de folos oştile pe care le plăteşte cu banii oamenilor. Va afla că nicio armată nu te poate apăra dacă îţi calci în picioare supuşii. Eu îţi voi da o armată mai puternică, cea mai mare care există pe această lume. În noaptea asta dormi în casa mea, iar mâine, cum s-o lumina de ziuă, vei merge la Măria Sa, împăratul Ţării Curcubeului. Să nu te sfieşti în faţa lui, pentru că este feciorul meu cel mic. El îţi va tocmi armata de care ai nevoie pentru a-l potoli pe împăratul vostru. Ai grijă, că la curtea Măriei Sale vei vedea feţe cunoscute.

Apoi bătrânul tăcu. Pe seară îl ospătă pe Inimă Vitează cu nişte lapte de capră, cu brânză, mămăligă şi cu o ceapă mare, cât pumnul de voinic.

Peste noapte, bătrânul îi făcu un aşternut pe prispă şi flăcăul dormi în aer liber, aproape de stele şi de cerul care părea a se sprijini pe genunchii săi.

Dis-de-dimineaţă, Primul Născut al Lumii îl îmbie să mai guste câte ceva, apoi pregăti o traistă de merinde pentru fecioru-său care ajunsese împărat.

– Să i-o dai din partea mea, zise bătrânul. Am pus nişte brânză de capră, o ulcică de lapte şi trei cepe. O fi el crai mare, dar nu trebuie să uite gustul mâncării părinteşti. Inimă Vitează mulţumi bătrânului şi plecă spre curtea împărătească, lăsându-se în voia armăsarului, care umbla pe acolo ca prin curtea lui.

Pretutindeni erau numai păşuni bogate, pomi roditori, sate cu oameni surâzători şi păsărele care te îmbiau la voie bună cu trilul lor desăvârşit. Altminteri, peste tot domnea o linişte ca de început de lume şi o mare mulţumire punea stăpânire pe inima ta odată ce intrai în acea ţară.

Palatul Măriei Sale era cu totul din piatră albă, cu ziduri măreţe ridicându-se către cer. Ceea ce îl miră pe Inimă Vitează era faptul că acel palat nu avea porţi, oricine putând intra şi ieşi după voia lui.

– Ciudat lucru, zise flăcăul. Oare Măria Sa nu se teme de duşmani nedoriţi?

– Stăpâne, se vede că eşti nou pe aici. În Împărăţia Curcubeului nu există duşmani. Ei sunt numai printre oamenii de pe pământul de unde am venit noi. Aici trăiesc cu toţii în bună rânduială şi cu frică de Dumnezeu.

Tare mult se miră flăcăul, dar nu mai spuse nimic, de teamă să nu se facă de râs în faţa calului.

Nu peste mult timp, îi întâmpină un servitor în straie împărăteşti, cu fireturi de aur. Măria Sa îl aştepta pe Inimă Vitează în sala tronului. Băiatul intră în palat, iar calul se duse ţintă către o fereastră din spatele palatului. Se transformă într-o turturică şi zbură pe acolo până în locul de unde putea vedea şi auzi totul.

Împăratul era un om bun la suflet, cu faţa blajină şi privire prietenoasă. Îl strânse în braţe pe Inimă Vitează, luă cu drag traista cu merinde de la moşul său şi ascultă cu mare atenţie cele povestite de flăcăul nostru.

– Mare păcat face împăratul vostru, zise Măria Sa. Pentru că ai făcut atâta amar de drum, te vom ajuta cu armata noastră să îl birui pe Împăratul cel Calic.

Apoi ceru să vină cele două căpetenii ale sale.

Inimă Vitează rămase fără grai când văzu intrând în sala tronului pe Mareş, tătâne-său, şi pe fostul lui stăpân, Iancu, dregătorul pe care îl omorâse Împăratul cel Calic.

Bătrânul îşi strânse la piept feciorul, minunându-se cât de mult crescuse.

– Fiule, te-ai făcut un adevărat viteaz de când am plecat de lângă tine.

– Tătucă, dar tu eşti parcă mai tânăr de cum erai.

– Îmi prieşte aerul Ţării Curcubeului, râse bărbatul.

– Văd că vă este dragă reîntâlnirea, spuse Măria Sa. Mareş şi Iancu, luaţi oastea noastră cea mai numeroasă şi mâine, cum s-o lumina de ziuă, mergeţi pentru a-i da o lecţie acestui împărat nesătul! Iar tu, Inimă Vitează, să nu uiţi că pentru faptele tale cele destoinice ai un loc în dreapta mea, alături de curajosul tău tată şi de cei mai drepţi şi mai viteji oameni care au trăit pe pământ.

Flăcăul sărută mâna dreaptă a craiului şi se pregăti pentru plecarea de a doua zi.

Ce mai vorbă lungă… Cum se lumină de ziuă, la porţile palatului o armată câtă frunză şi iarbă era adunată sub steagurile celor trei căpetenii. Mareş, cel mai vârstnic dintre toţi, dădu semnalul de luptă şi armata se urni în mare rânduială.

În aceeaşi zi, oastea celor trei ajunse la Brâul-cerului şi caii începură să tropăie pe covorul de stele şi flori multicolore. Atâţia cai erau, încât Curcubeul începu a scârţâi de îţi era teamă să nu se destrame de greutatea celei mai numeroase armate din lume.

Nu trecu mult şi oştenii din Ţara Curcubeului bătură la porţile palatului Măriei Sale, baricadate ca şi cum ar fi năvălit toate neamurile potrivnice. Deşi luat pe nepusă masă, Împăratul cel Calic reuşi să-şi adune armata şi, în scurt timp, începu o luptă crâncenă. Spre uimirea lui, oastea i se subţia văzând cu ochii, astfel că Luminăţia Sa însuşi puse mâna pe sabie şi se avântă în luptă, alături de ai săi. Când lupta el mai cu folos, iată că îl văzu pe Iancu, cel care murise de mâna sa.

– Iancule, tu nu erai mai scurt cu un cap?

– Eram, Măria Ta, dar am fost cuminte şi mi-a crescut altul la loc.

Mai trecu ce mai trecu şi Luminăţia Sa îl văzu şi pe Mareş.

– Mareş, dar tu nu erai trecut la cele veşnice?

– Eram, Măria Ta, dar nu puteam sta pe margine să îl văd pe Inimă Vitează cum se chinuie de unul singur. Aşa că am făcut drum întors, am pus mâna pe sabie şi am venit înaintea Luminăţiei Tale, să ne măsurăm puterile.

Se cam sperie împăratul, văzând că la luptă luau parte şi umbrele celor plecaţi dintre cei vii. Dar înţelese că de bătălia aceea atârna viitorul lui şi se puse pe treabă. Lovea cu sabia şi cu buzduganul pe unde apuca.

Dar nici cu oştenii lui Mareş, Iancu şi Inimă Vitează nu-mi era ruşine. Ţi-era mai mare mila de cei care cădeau seceraţi de ascuţişul săbiilor, al buzduganelor sau al suliţelor acestora.

În mai puţin de trei ceasuri, mai mult de jumătate din armata împărătească era culcată la pământ, iar pe seară abia mai rămăseseră câţiva oșteni de sămânţă.

– Pe Măria Sa mi-l lăsaţi mie! ceru Iancu.

Şi se apucă Iancu să se lupte cu împăratul, făcându-l să nu mai ştie în ce zi a săptămânii era. Mai întâi îi smulse sabia din mână, apoi reuşi să-l doboare de pe cal. Rămas numai cu buzduganul, împăratul îl învârtea dar fără niciun folos, pentru că Iancu îl lovi peste braţul drept cu buzduganul său, lăsându-l fără armă. Apoi se apropie de împărat cu sabia în mână, spunându-i:

– Măria Ta, te căieşti pentru faptele tale cele ticăloase?

– Nu mă căiesc! spuse împăratul. Aşa a fost să fie…

– Dacă-i aşa, zise Iancu, atunci să vedem cum îţi stă mai scund cu un cap.

Şi imediat duse la îndeplinire gândul cu care făcu dreptate supuşilor din întreaga ţară.

După luptă, Mareş şi Iancu au intrat în palat, urcându-l în scaunul împărătesc pe Inimă Vitează, cel care scăpase ţara de răutatea Împăratului celui Calic. Tare mult s-au bucurat supuşii din întreaga împărăţie, văzând că au în fruntea ţării un împărat viteaz, drept şi cu frica lui Dumnezeu.

Mareş merse acasă pentru a-şi mai vedea o dată nevasta, iar Iancu făcu şi el la fel cu familia sa.

Apoi şi-au luat ziua bună de la oameni şi au plecat pe Drumul Curcubeului, pentru a sta de-a dreapta şi de-a stânga împăratului din acea ţară, unde supuşii trăiesc în dreaptă şi sfântă rânduială.

(din volumul „Basme pentru familia mea”, Ed. Zorio)

Grafică de Anca Smărăndache