Alina Neagoe 
De parcă ai să poți împărți vreodată inima-n două,
De parcă ai să poți stinge singurătății urletul
Cu ultima ploaie de vară, ce ne-a unit trupurile într-o prea picătură, o prevestire a sfârșitului,
De parcă poți țipa veștile bune,
De parcă m-ai fi iubit…
Străină am pătruns în miezul verii,
Soarele nu m-a recunoscut nici măcar după privirea cu care
Îi sorbisem căldura.
Ne uniseră, pentru o prea clipă, razele,
Când, deasupra coastelor mele, se oprise, să își odihnească vipia,
Lumina.
Străină m-am oprit în drumul tău,
Doar timpul m-a recunoscut și m-a prins de mână.
Ah, cum mi-aș fi dorit să mă recunoști doar tu,
Iar timpul să treacă pe lângă noi,
Să ne ignore,
Ca pe o poveste de dragoste banală dintr-un roman de raftul doi,
Să mai zăbovim, măcar preț de un capitol,
Lângă podul muților!
Ei nici nu știu cât de fericiți sunt
În tăcerea lor.
