Dana Heuberger 
Pe fiecare dintre zidurile văzute sau nevăzute ale Puterii
tronează, stacojiu, același text vibrant,
transcris cum se cuvine din avântate vremuri
și preaslăvind nou-legiuitele lanțuri și mierea.
Cu toate astea, noi,
nerecunoscătorii de noi,
cei care mai suntem pe-o oarecare fază
încurcând aleator statisticile și vorbirile,
noi, cei care mai observăm, involuntar, una-alta
(în toiul mărețelor Fapte),
nu îl vom descifra niciodată,
pentru că nu mai putem,
nu mai dorim să înțelegem genunea,
o aprobăm mecanic
și nu mai pulsăm, bezmetici, în fața nedreptății,
căci ne-am domesticit până și sângele,
îndeletnicindu-ne cu vegetatul,
cu plivitul paielor din ochii cei mult prea străini,
cu resemnarea
și cu extazul de a fi,
de-a dormita și de-a iubi fără neliniști,
chiar și acolo, la nivelul minus Unu,
în casa care nu mai e Acasă,
de care ne țineam cu dinții când am rătăcit-o
și-n care mai conviețuiesc, zbârcite, ignorate,
hienele și disperarea.
Și iată-ne,
îndeletnicindu-ne perpetuu cu Mulțumirea
de a încremeni, cameleonic,
pe după pietre,
renegându-ne în tăcere incomodul,
ireductibilul,
irepetabilul sens,
fluturând din când în când sângeriile steaguri,
așteptând, răbdători și duplicitari,
să ne cadă, de sus, Ceva.
Pe fiecare dintre acele de multe ori prea ignorate ziduri
ne sunt iluziile, scoase la mezat,
pătate și sfâșiate umbre ale infatuatelor
sau naivelor noastre speranțe,
ieftine ca braga de ieri,
ieftine ca trecutele lor principii și declarații.
Ieftine ca noi, cei de azi?
