Spaime și vise

Nu cunosc un remediu mai eficace pentru o depresie nocturnă decât o dimineață însorită, o cană de cafea fără zahăr, doar cu un strop de lapte care să-i schimbe aroma și să-i caramelizeze culoarea și zgomotul străzilor care pătrunde prin ferestrele deschise – glasurile vesele ale copiilor de la școala de peste drum, pe care nu le înțeleg niciodată din cauză că sunt într-o limbă pe care nu am reușit până acum să o învăț, șuieratul mașinilor care circulă cu viteză regulamentară pe străzile mici și curate, vocile păsărilor ce sporovăiesc într-o limbă la fel de nefamiliară precum cea a elevilor, aerul proaspăt, tare, adus de curenți tocmai de la Marea Nordului, în baloane gigantice pe care o mână invizibilă le-a spart înainte de răsăritul soarelui deasupra orașului.

Se spune că dimineața alungă spaimele din timpul nopții. De fapt, spaimele nu pot fi ucise, pot fi cel mult adormite. Le cărăm cu noi oriunde am merge, întrucât ne îmbracă mintea  asemenea pielii scheletul, lăsându-ne tot timpul senzația că suntem mai grei decât ar trebui să fim. Spaima de singurătate, spaima de durere, spaima de boală, spaima de a nu fi iubit, spaima de a fi urât, spaima de moarte, dar mai ales spaima de a nu putea trăi sau de a fi obligat să trăiești fără un scop, sunt doar câteva dintre multiplele fobii ale trupului, ale minții și ale sufletului.

Nu știu dacă întotdeauna a fost așa dar cel mai mult mă apasă acum teama de a nu putea trăi în lipsa unui scop pe care să mi-l asum și pentru care să lupt cu toate forțele. Unora dintre noi, cei privilegiați, destinul li se arată din primii ani de viață, pentru ceilalți însă, o expediție în deșert pare o sarcină mai realizabilă decât identificarea cu propriul țel; poate pentru că am decis cu mult timp în urmă că a visa este mai dureros decât a-ți cunoaște cu precizie limitele între care, asemenea unui încarcerat, renunți să te zbați după o perioadă de scurtă revoltă, convins fiind că din tot universul acesta nu ți se cuvine decât un metru pătrat de pământ și aer.

Desigur, nu funcționăm decât prin jocul de putere al contradicțiilor, fiind noi înșine  ființe de lumină și de întuneric. Și poate nu întâmplător, umbra pe care trupul nostru o desenează în timpul nopții, sub lumina lunii, este mai mare decât acesta. Poate că umbra ne arată așa cum suntem în realitate, un suflet diform, îngustat de obsesii și totodată, alungit peste măsuri de idealuri.

În copilărie am avut același coșmar nopți la rând. Un șarpe incomensurabil mă imobiliza cu privirea lui rece, până când, spaima se transforma într-o dorință sălbatică de a trăi, dându-mi astfel puterea să mă eliberez de sub fascinația acelor ochi amenințători și să alerg, creând totodată, din neant, tot felul de obstacole care să întârzie atacul final al  agresorului. Iar el, înfuriat probabil de  rezistența mea, își chema în ajutor o armată de ofidieni care mă urmăreau cu o și mai mare determinare. Și oricât de îngrozită aș fi fost sau poate tocmai din această cauză, nu m-au prins niciodată. Toate coșmarurile se sfârșeau la fel, adică, fără să văd cum dispar acele creaturi monstruoase, doar simțind cum, epuizată de efortul fizic și psihic,  valul de luciditate se închide într-un cerc ce-și restrânge treptat circumferința până ajunge la dimensiunea unui punct aproape invizibil. De fiecare dată, după un astfel de vis, mă trezeam cu fața înspre fereastra care se deschidea în curtea părintească, prin care, împreună cu razele solare vedeam și umbra spaimei din timpul nopții trecute. De altfel, nu ar fi fost neobișnuit ca șarpele să fi înghițit chiar noaptea și acum, sătul fiind, să stea încolăcit în carnea lui acoperită de solzi aurii pe cerul albastru, senin, cu un ochi închis, și cu celălalt privindu-mă sfidător.

Acum, cana de cafea este aproape goală și printre copacii din dreptul ferestrelor mele, vântul surescitat desenează haotic spaima de nemișcare în timp ce fobiile mele dorm, obosite după turnirul de noaptea trecută.

Sursa foto: reverii.ro