Încă o noapte în pustietate

Pavană în peisaj marin – 9

Am auzit în sfârşit un altfel de zgomot în monotonia câmpului, am ciulit bine pavilioanele, nu ne puteam înşela, era un scârţâit clar de căruţă. Am iuţit paşii, am ajuns la un drumeag îngust care traversa calea ferată şi câmpul. Nu prea departe era o căruţă care se apropia încet.

Am aşteptat-o şi când a ajuns în dreptul nostru i-am dat bineţe politicos, cum se cuvine, moşului care şedea, pe capră. De fapt o scândură mai groasă pusă de-a curme­zişul. Ne-a plăcut că nu era mirat de prezenţa noastră, de parcă se aştepta să ne întâlnească exact la încrucişarea aceea. Dat naibii sau trecut prin multe!

– Unde vă duceţi, caraghioşilor? ne-a întrebat.

Nu era să ne supărăm din atâta lucru. Am stat de vor­bă. A aflat încotro mergem; noi, la fel. Nouă numele pe care începuse să le înşire nu ne spuneau nimic; sunt sigur că nici lui ale noastre. L-am întrebat aşa, într-o doară, ca să mai găsesc un subiect de conversaţie intelectuală :

– Nu ne iei şi pe noi, moşule, cu maşina dumitale?

Ne-a spus să urcăm, vreo trei kilometri putem merge cu el, drumeagul o ţine pe lângă şine, pe urmă o cârmeşte la stânga, acolo o să ne dăm jos.

– Yahoo! am strigat noi dovedind că drumurile lui Gulliver ne erau floare la ureche.

Zis şi făcut. Ne-am căţărat cu mare hărmălaie şi auriga şi-a îndemnat bidiviul care nu ştia că pe lume există şi alte viteze decât a-ntâia. Dar nu era să-i căutăm prici­nă pentru asta unui biet necuvântător.

Ştiam deja cum se stă cu succesele în muncile agri­cole, nu l-am mai întrebat nimic pe moşneag care, la suta lui de ani, părea nesimţitor şi la ce-i în jur, şi la arşiţă. Luându-i înţelepciunea drept întristare, Vladian a vrut să-l înveselească şi s-a apucat să spună bancuri.

– Să vă spun unul cu poliţişti. Doi poliţişti, ei ştiau ce făcuseră, sunt condamnaţi la moarte. Mare tristețe mare la poliţie, vine momentul îndeplinirii sentinţei, sunt chemaţi pe rând înăuntru. Uite ce, dom’le, i se spune pri­mului, pentru că, deşi ne-ai făcut de râs, ai fost totuşi de-al nostru, te lăsăm să alegi între trei feluri de moarte: spânzurătoare, împuşcare sau scaun electric. Poliţistul: N-aş vrea spânzurătoarea, ştiţi, mă fac oribil, îmi ies ochii, limba, fac pe mine, mă vede familia; împuşcarea e la fel, curge sânge, e urât, şi pe urmă chiar voi, colegii mei, să trageţi, nu se cade; aleg scaunul electric. Dom’le, i se spune, ai noroc sau intuiţie. Întrucât scaunul electric e defect şi oricum facem economie de curent electric, eşti liber. Înnebunit de fericire, poliţistul iese val-vârtej, îl vede pe al doilea condamnat, apucă să-i şoptească înainte să-l cheme şi pe el înăuntru: alege scaunul electric şi eşti scăpat. Al doilea condamnat se prezintă în faţa aceleiaşi comisii, e la fel întrebat: ce alegi — spânzurătoare, îm­puşcarea sau scaunul electric? Păi să vedeţi, zice el, dacă mă spânzuraţi mă fac oribil, îmi ies ochii, limba, fac pe mine, mă vede familia în halul ăla, nu se cade. Am auzit că scaunul electric este defect, aşa că împuşcaţi-mă.

Ne-am lălăit o vreme, numai să facem atmosferă.

Ca să ne arate probabil cât de mult îl interesaseră bancurile, Baronu şi-a descălţat iarăşi adidaşii, mirosindu-şi tacticos ciorapii. Băiatu ăsta are cu siguranţă un fix: aşa, la drumul mare, îl apucă descălţatul şi mirositul picioarelor. Asta-i boală, nu altceva! Dacă până şi miro­nosiţa de soră-sa se revolta, eu ce să mai zic? Şi de obicei mă arăt indiferent la chestii dintr-astea. Dar nici el nu se lăsa mai prejos; puţin îi păsa de protestele noastre.

– Să vă spun şi eu unul, zice moşul care tăcuse tot timpul. Ce-are aripi, zboară şi e vărgat?

Ne uitam unii la alţii, chinuindu-ne să aflăm ce vie­tate o fi aia şi care-i bancul. A aşteptat o vreme şi pe urmă a zis :

– Înger cu varice.

S-a lăsat o tăcere jenantă pe care am găsit nepoliticos s-o prelungim şi-am slobozit o rafală de hohote. Pe urmă tot moşul a grăit :

– Măi flăcău, ştii să cânţi ceva ce să-mi placă şi mie din ostromentul ăla?

Atât i-a trebuit lui Vladian. I-a turnat moşului nişte cântece de inimă albastră cum nu ne cântase nouă nicicând. Împietrisem cu toţii. Moşul îngâna şi el nişte vorbe şi pieriseră amândoi într-o lume închisă nouă. Puteam să le strigăm mult şi bine să vină înapoi, nu ne-ar fi auzit de­fel. Nici nu ştiu când am ajuns la cotitura la care trebuia să coborâm.

– Mulţam frumos, măi flăcău. Şi-acuma cred că nu v-aţi supăratără că v-am zis la-nceput caraghioşi. Da zău aşa, uitaţi-vă şi voi cum arătaţi.

După ce-a pornit mai departe, în urările noastre cin­stite de drum bun, ne-am uitat îndelung la noi să vedem cum arătăm. N-am găsit nimic de criticat, totul era în regulă. Nici măcar mutul nu era deplasat deloc. Am de­cretat ori că moşul era prea enigmatic, ori că vorbea în dodii. Cu steagul sus, am pornit la atac mai departe.

Soarele se ridicase în burta cerului, prăjea fără milă totul. Ne cam topeam, dar n-aveam unde întoarce. În spate ştiam ce e, nu era rost de vreo schimbare. În faţă, poate se ivea vreo surpriză, încât mergeam în pas nu chiar întins, de parcă ne-ar fi aşteptat o încununare cu spini. Pielea pământului însetat se ridica în norişori la fiecare pas al nostru. Cred că unul aflat naiba ştie unde, tocmai în buza orizontului, ne-ar fi dat de urmă numai după norişorii ăia de praf. Înecăcioşi, al naibii. Sticla ce­feristului ăluia galanton era ca şi cum n-ar fi fost, uita­sem de când o golisem. Nu mă mira că lâncezea discuţia. Mie unuia, de la un moment dat, mi se părea că mi se scurg creierii. Ştiam prea bine că şi soarele are pete, dar nu-mi ardea câtuşi de puţin să cârtesc.

Cam atunci am crezut că am vedenii. Undeva în faţa noastră plutea într-o pâclă fierbinte ceva cenuşiu, aducând a pădurice. N-am zis nimic, am citit eu destule despre iluziile alea pe care le au călătorii prin deşert, când se reped ca nebunii după o nălucă, risipindu-şi toate forţele şi se trezesc cu mâinile goale. Am mers ca până atunci şi când am fost sigur că nu-i nălucă ce-mi văd ochii, am tras un chiot. Ceilalţi chiuiau şi ei. Mutul se molipsise de la noi şi dădea disperat din braţele lui lungi, ţopăind pe loc. Nu l-aş fi sfătuit să mai repete dansul ăla, nu pentru că n-ar fi fost din cale afară de graţios, dar era vizibil incomod: cortul i-a alunecat de pe umăr, s-a împiedicat în el şi a trebuit să ne chinuim o groază să i-l potrivim la loc, într-o margine a cocoaşei. După aia, mai că n-am luat-o la sănătoasa. În fond, nici nu se cădea, avem şi noi ceva demnitate, suntem exploratori, nu muhaiele, dracului.

De fapt, am văzut că ajunsesem cam la ţinta noastră. În ordine, în faţă erau mai întâi o gară şi pe urmă, mai într-o latură şi mai departe, păduricea. Nici n-a trebuit să ţinem mare consiliu, am hotărât pe dată că n-are niciun rost să mai căutăm altă gară, mai departe, ne putem mulţumi şi cu asta. Sport făcusem destul pe ziua aceea. Fusesem şi prăjiţi destul. Aşa că ne-am oprit doar să ve­rificăm pe tabelul cu mersul trenurilor când avea să mai oprească vreunul în gara aia despre care nu greşeam prea mult dacă socoteam că ar fi fost soră geamănă cu cealaltă. Părea doar ceva mai mare şi parcă erau mai roase cărămizile.

Am pornit întins spre pădurice, prin lanul care deve­nise mirişte. Se vede că pe-aici erau mai mulţi bătrâni sau îşi stabiliseră planuri mai mobilizatoare. La umbră, ne-a cam venit inima la loc. Soarele ăsta, cât o fi el de bun, e în stare să te tâmpească. Am băgat ceva la ghiozdan, ca nişte băieţi şi fetiţe cuminţi şi pe urmă, program de voie. Mutul continua să mă intrige cu interesul lui şti­inţific, lua fiecare buruiană în mână, o zdrobea şi-o miro­sea. Puştoaica s-a apucat să-şi culeagă floricele. Bine că nu ne-a cerut să-i prindem fluturi. Ăilalţi doi nu-ş’ ce tot şopocăiau. Mi-am pus rucsacul sub cap şi-am tras un somn bun.

Când m-am trezit era întuneric şi-mi ghiorăiau maţele.

Greu a fost până a trecut de miezul nopţii, să apară odată trenul ăla mult aşteptat. Ne transformasem în sta­tui pe peronul ăla nenorocit şi ne pierise cu totul cheful de dezbateri filosofice. Nu spun că n-aveam şi unele te­meri c-o să păţim la fel, că doar nu era să ne cumpărăm bilete tocmai acuma, la jumătatea drumului. Vorba aia: aici sunt şi aici rămân. Cartea mea cu proverbe era în bu­zunarul de la spate, dar nu-mi ardea să mai citesc vreun rând-două.

N-a coborât nimeni şi am urcat doar noi. Dacă n-ar fi trecut o zi, puteam să jur că era acelaşi tren, vagoane ticsite, culoare burduşite de paporniţe, geamantane, cu­iere, undiţe şi plase de prins peşte. Şi ăştia aveau de gând să facă negustorie cu peştele pe care erau siguri că-l vor prinde. Ne-am strecurat spre mijlocul vagonului, mai spunând o vorbă blândă, mai împingând pe unul care moţăia. Lipseau jarcaleţii atât de frumos parfumaţi. A trebuit să ne strângem cât mai mult unul într-altul. Cu o seară înainte, ne lăfăiam de-a dreptul în spaţiu.

Băieţii au început să moţăie, puştoaica, la fel. Eu n-aveam somn. După vreun ceas, când a apărut contro­lorul, am îngheţat, i-am dat un ghiont Baronului, cred că a-ngheţat şi el: aceeaşi stârpitură de om pe care îl sufla vântul şi al cărui cap intra până sub sprâncene sub şapca prea mare. Nu mai ştiam ce texte să-i pregătesc. Dar n-a fost deloc nevoie, s-a uitat la noi cu nişte ochi foarte tul­buri şi a trecut mai departe, fără să-ntrebe nimic. Biletele celorlalţi le controlase mai devreme. N-am răbdat să nu-i zic lui Alexandru:

– De ce ieri nu, şi azi da?

A ridicat din umeri, avea dreptate, el nu e nici con­trolor, nici Mafalda. Semăna cu omul din seara trecută, dar nu putea fi el. N-avusese când să se întoarcă şi să plece iar la drum. Doar dacă nu era fratele geamăn. Mari surprize îţi mai oferă şi viaţa asta!

Şi la urma urmei, putea fi oricine. Important era că în zori aveam să ajungem.

(din romanul ”Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: vice.com)