Cristina ChirvasieCristina Chirvasie
30.06.2018

Suntem totuși oameni de o zi

Zadarnic este să tinzi către infinit, confundându-l cu libertatea. E o eroare din care nu poți ieși nealterat de propria-ți iluzie. Libertatea nu ține de nimic din afara noastră, din împrejurul mundan care ne leagă de realitate. Libertatea nu poate fi găsită nici aici, nici aiurea, ci doar în inima noastră. Unul dintre marii gânditori români, un di grande al  intelectualității interbelice, pomenit îndeobște foarte puțin… spre deloc, sociolog, etnograf și filozof, Ernest Bernea ne îndemna să nu căutăm în jurul nostru ceea ce avem în noi. Adicătelea, la libertate se referea. Sfarmă piatra ce acoperă aurul! ne striga fără gânduri de elucubrație. Numai prin această sfărâmare se poate salva omul, dar nu fără sforțare. Această sforțare, spunea el, are un scop îndoit: acela de a se cuceri pe sine și de a îndruma pe alții. Cei buni, cei aleși, cei tari au datoria de a răspândi lumina ce a înflorit în inima lor. Ei nu se pot mulțumi cu bucuria de a se înălța singuri, nu se pot mulțumi să dea frumusețe nouă numai chipului lor. Rândurile acestea par că nu se potrivesc cu prezentul nostru, cu imediatul care își trădează incoerența și lipsa de sens (dar nu și de scop), dominat fiind de un egocentrism paroxistic. Astăzi, cei aleși, cei tari, nu mai sunt și cei buni. Astăzi libertatea s-a bombat, devenind o ghiulea pe care ne căznim s-o tragem după noi. Înălțarea acestora, de unii singuri, nu are frumusețe, ci doar crispări alienate, adevărate forcepsuri care aduc pe lume nu bucuria, ci imunda tristețe a unor statui de ceară. La temperatura orgoliilor și inepțiilor lor (bine ticluite, de altfel), care scot oamenii în stradă, libertatea se topește, se dezumanizează, reducând lumea, cu toată complexitatea și splendoarea ei, la o societate aseptică și superficială. Temperatura aceasta se măsoară, pesemne, în aceleași grade Fahrenheit care, aduse la un nivel anume, ard nu numai cuvântul, ci și gândirea, identitatea și, in extenso, libertatea.

Trăim în era Fahrenheit 451, temperatura la care arde hârtia, și chiar dacă libertatea cuvântului există aparent, ea e zdruncinată, în fapt, printr-o acută extincție cognitivă. E uimitor cum, ceea ce în anii ’50, pe vremea când Ray Bradbury, celebrul scriitor american de literatură science-fiction scria 451° Fahrenheit (carte care i-a adus Premiul Hugo pentru cel mai bun roman și pe care regizorul François Truffaut a ecranizat-o în 1966), părea a fi o utopie, o fantezie, astăzi a intrat în realitate, e drept printr-o formulă diferită, dar cu un efect multiplicat. Când lucram la romanul 451° Fahrenheit credeam că descriu o lume care poate deveni realitate în patru sau cinci decenii. Dar doar cu câteva săptămâni în urmă, într-o noapte, un cuplu a trecut pe lângă mine în Beverly Hills, plimbându-și câinele. Am rămas cu ochii holbați la ei. Femeia avea într-o mână un radio nu mai mare decât un pachet de țigări, a cărui antenă tremura. Din acesta ieșeau fire de cupru care mergeau către un con frumos realizat care intra în urechea ei dreaptă. Mergea ca o somnambulă, ignorând bărbatul și câinele, ascultând sunetele și șoaptele tragediei unei melodrame îndepărtate, ajutată să păstreze drumul de soțul care putea să nici nu fie acolo. Aceasta nu era ficțiune. Romanul lui Bradbury, ca de altfel și excelentul film al lui Truffaut (nominalizat la Leul de Aur la Veneția), vorbesc, în fapt, despre o tragedie a viitorului (care s-a dovedit a fi atât de aproape), în care oamenii nu-și trăiesc viața pentru că nu știu cine sunt. Nu trebuie să arzi cărțile pentru asta, ci e suficient să creezi o afluență de literatură fără conținut, de exemplu, sau să produci filme cronofage. Astăzi inflația producțiilor editoriale sau cinematografice de mâna a doua o dovedește cu asupra de măsură, căci prin ea se risipește gândirea, se irosește timpul și se deșiră firul care leagă omul de rostul lui.

Filmul lui Truffaut trăgea un semnal de alarmă în miezul secolului XX vorbind lumii despre o posibilă distopie de sens. Iată că în 2018 nevoia de reformularea a manifestului lui Bradbury/Truffaut a reapărut prin producția care poartă același nume, Fahrenheit 451, în regia lui Ramin Bahrani (câștigător al Premiului FIPRESCI în 2008 și nominalizat în două rânduri la Leul de Aur de la Veneția).

Producție cu o distribuție impresionantă și efecte speciale spectaculoase, filmul lui Bahrani este un nou semnal de alarmă dat lumii la acest început de mileniu care se afla în prag de apocalipsă a automatizării, o temă care a devenit relevantă, așa cum pe vremea lui Bradbury arderea cărților părea iminentă. Formula Fahrenheit se dovedește, așadar, o zonă a manifestelor împotriva sistemului, o zonă în care morala poate striga, omul se trezește și pricepe ceea ce are.

Suntem totuși oameni de o zi și nu trebuie să ne pierdem vremea, bagatelizând timpul. Nu avem timp de utopii și nici de distopii, nu avem timp de guvernări letale și de inteligențe artificiale care să se întoarcă împotriva noastră, nu avem timp de virusuri ucigătoare, nu avem timp de haos, nu avem timp să căutăm libertatea acolo unde nu e și nici să ne prefacem că trăim. E vremea să pornim în aventura vieții noastre pe drumul către sine, să le înțelegem pe toate precum sunt și din tari să devenim buni.

(sursa foto: cinemagia.ro)