Să scriu. Despre ce-aș face dacă aș fi Dumnezeu pentru o zi. Nu, n-am văzut filmul acela și refuz să îmi chinui neuronii cu șabloane hollywood-iene atât de previzibile. Însă, știți, există teorii care afirmă că Domnul trebuie să fie, ca Geea, personificarea feminității eterne, așa că de ce nu m-aș putea închipui, vremelnic, în ipostaze atotputernice? Nu cred în blasfemii, ci doar în rațiune și în sentimente. Și nu cred nici în stereotipuri referitoare la genurile trecute, prezente și viitoare, validate (cu ostentație) de corectitudinea politică a diferitelor vremuri. Esența umanității unei persoane și a lumii întregi nu depinde, în ciuda declarațiilor înflăcărate ale unora, de gen, de orientarea politică sau sexuală, sau de apartenența la o anumită religie, pretinsă Singura Adevărată. Esența umanității… E din ce în ce mai greu de întrezărit și de descifrat, în haosul care ne înconjoară, printre lupte și declarații contradictorii, printre atentate nejustificabile la libertatea de opinie și chiar la cea a ființei, la un trai decent, la principii, la viață. Mă aflu, din fericire, pe margine. Deocamdată. Nu m-au atins decât nenorociri care, deși m-au sfâșiat, sau n-au fost definitive, sau s-au transformat în arme, întărindu-mă. Lipsurile copilăriei mele au fost aceleași cu cele ale tuturor cunoscuților, așa că păreau aproape firești și ușor de îndurat, iar tata, care nu mai e de multă vreme, fizic, lângă mine, mă însoțește și mă sfătuiește în gând, clipă de clipă. Am supraviețuit minciunii și ipocriziei unor falși prieteni și n-am trăit, până acum, decât vertijul din fața prăpastiei, nu și prăbușirea. Penuria de informații coerente și pertinente, care mi-a marcat adolescența, m-a făcut mai curioasă și mai dornică să caut să mă apropii de sensurile esențiale, să încerc să cunosc și să înțeleg cât mai mult din tot ceea ce reușesc să întrezăresc. Dar rândurile astea nu sunt despre mine, nu am zidit încă piedestalul pe care să m-așez (cu surle și trâmbițe), căci nu mă mulțumesc să îi contemplu pe alții, ci sunt în stare și să ies din mine și să îmi studiez în profunzime imperfecțiunile. Însă dacă aș fi Dumnezeu pentru o zi…
Dacă, după cum cred că s-ar cuveni, aș fi timp de o zi doar vibrație și energie, aș propaga eoni de bunătate. Iar dacă aș avea o întruchipare, poate că aș fi albastră, ca Absolutul, și lipsită de gen, dar nu prin auto-mutilare, ci absorbind, fără rest, caracteristicile și trăirile care apropie toate ființele vii. Și n-aș încerca să institui dreptatea cea mică, din vecini, ci aș activa un buton de reset, o amnezie generală care să facă din nou posibile adevăratele sensuri și acțiuni, redefinindu-le, odată cu noțiunile de bine și rău. Mă tot gândesc, de câțiva ani, la soluții care să împace antonimele, devenite sinonime, și sinonimele, devenite antonime (în funcție de utilizator), la rețete care să nu ne conducă spre zăpezile (sau verile) de altă dată, ci spre acel mâine comun care să ne facă mai empatici, mai coerenți, mai principiali și mai buni. Mă tot gândesc, și-aș vrea să fim în stare să reîncepem jocul, cu aceleași personaje, însă cu un nou limbaj și cu noi și valoroase principii, lipsite de sensuri echivoce, de meschinării și trădări. Cu pace și cu libertate. Cu surâsuri. Cu noi. Ar ajuta o amnezie generală, pe care-aș declanșa-o dacă aș putea, fără zăbavă, măcar preț de o zi. Poate că ar fi de ajuns, pentru o nouă viață, nu paralelă cu prima, însă mai plină de soare, mai adevărată. Poate c-ar fi de-ajuns, ca să ne molipsim și de albastru, cât mai mulți dintre noi… Aș declanșa cu hotărâre Amnezia, și aș imprima în conștiința fiecăruia un puternic decalog – același pentru toate credințele și necredințele lumii. Am fi mai buni?
Să scriu.