Ramona Müller 
„Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda să-i vânz pe 30 de arginți.”
Femei hărăzite constelației de sacrificiu au scris file de istorie într-o perioadă când remușcările, ezitările și îndoielile celorlalți rămâneau imperceptibile.
La 100 de ani de la Marea Unire, idealurile unui înalt devotament se împletesc cu demnitatea sacrificiului ce descriu portretul unui OM, de o forță morală indestructibilă. Elisabeta Rizea (28.06.1912- 6.10.2003) se definește prin intensitatea destinului ce transfigurează și consfințește noblețea pământului românesc.
Femeie simplă din Nucșoara de Argeș, un plai de baladă, îmbrăcată mereu în portul popular, Elisabeta Rizea provenea dintr-o familie numeroasă. Tatăl și unchiul ei au fost uciși de Securitate. Ura împotriva comunismului și a bolșevismului îi dirijează eforturile pentru susținerea grupului de rezistență numit Haiducii Muscelului, din care făcea parte și soțul ei, Gheorghe Rizea.
Luptătoarea anticomunistă Mama Rizea, cum i se mai spunea, a fost condamnată în 1950 la șapte ani de închisoare, unde a fost torturată crâncen pentru ideile și principiile sale. Eliberată în 1958, continuă să susțină grupurile de partizani din Munții Muscelului. În 1961 primește a doua condamnare, de 25 de ani de detenție, fiind eliberată în 1964 prin decret de amnistie. Încarcerată 12 ani în Jilava, Pitești, Miercurea Ciuc, Arad și Mislea, ea rămâne constantă credinței sale.
„Căpitanu Cârnu era din Bacău. El m-a schingiuit. Eu trăiesc încârligată, cum sunt, și cu genunchii scoși, și el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de lângă Foișorul de Foc. Mi-au pus cârlige la genunchi cum puneam eu la perdele.” povestește eroina acelor vremuri tulburi. Pe Regele Mihai îl cunoștea din copilărie. „Spunea ghicitori, iar eu râdeam. Odată am copt împreună porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari.” „Până oi muri îl iubesc ca pe ochii din cap. Doresc să fie Regele României, să fie mereu în țară.”
Într-o societate dominată de penuria valorilor, cum putem, oare, suplini golul simțirilor adevărate? Raportul dintre voința generală și cea individuală reprezintă expresia justă a fiecărui sentiment? Cum ai putea trăda un prieten sau un principiu când Elisabeta Rizea a suferit pentru oamenii persecutați și retrași în munții sălbatici? Longevitatea unei nații nu poate excela adoptând politica struțului, prin dezinteres și egoism. Dacă am avea fiecare un strop de demnitate, conștiința umană și colectivă ar trece peste greutăți inevitabile și mesajul unui destin românesc ar căpăta dimensiunea statorniciei.
