Mariana Rogoz Stratulat 
Nu tu ești bărbatul cu care
voi picta răsăritul
pe roua dimineții.
Pământul freamătă sub
stropii grei de amintiri fugare,
iarba se dezbracă de
tristețea nopții
și împrăștie aromă rece,
de verde fistic.
Stau față în față cu mine.
Mă las străpunsă de gânduri
și priviri,
de struguri dulci și țigări subțiri.
Degete lungi, costelive,
îmi șterg
cuvintele și țipetele
de pe glezne și pietre.
Deschid fereastra mansardei
să intre
zilele, orele, secundele…
Nu, nu tu ești bărbatul
cu care voi aduna
pene
și firimituri de pâine,
mașini de scris și gutui aurii.
Ca să mă recunoști,
trebuie să fi fost cândva
pasăre!
