Alex. Ștefănescu 
Puținele poezii eminesciene de inspirație creștină sunt citate cu entuziasm de cei dornici să demonstreze creștinismul poetului. În realitate, Eminescu – judecând după opera lui, nu pe baza unor presupuneri − este structural un necredincios. El are o semeție ireductibilă, chiar și când se autoflagelează (ca în Rugăciunea unui dac). Atitudinea lui este aceea a unui om singur, fără apartenență, care se gândește pe sine în relație directă cu Universul: eu și Universul.
Creația lui lirică interferează de câteva ori cu mitologia creștină exclusiv din rațiuni estetice. Un exemplu îl constituie poezia Colinde, colinde! (1878), compusă din sonorități delicate, evocând clinchetele de clopoței. Poetul valorifică elemente ale tradiției luând în considerare expresivitatea, nu sacralitatea lor. Face din religie poezie:
„Colinde, colinde!/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Și tremură brazii/ Mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele.// Se bucur’ copiii,/ Copiii şi fetele,/De dragul Mariei/ Îşi piaptănă pletele,/ De dragul Mariei/ Ş’a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului.”
Versurile scurte și săltărețe, care dau o sugestie de voioșie, rimele rare, festive, repetarea melodiosului plural „colinde”, prezența unor cuvinte cu accentul pe antepenultima silabă (ceea ce le face să pară… scuturate în aer, ca niște clopoței) – întreaga muzică a poeziei reconstituie ceva din atmosfera de bucurie naivă și curată din ajunul Crăciunului. Foarte subtil este modul cum rimează „colindelor” cu „oglinzilor”, făcându-l pe cititor să-și aducă aminte, ca prin vis, de o formă mai veche, „oglindelor”. Alte rime uimesc prin ingeniozitate: brazii/ azi-i, copiii/ Mariei. Aceste rime „scumpe”, care se deosebesc de rimele obișnuite ca șampania de vin, instaurează un regim de sărbătoare.
Cât privește steaua care lucește pe ceruri călătorului, ea nu poate fi decât aceea care îi conduce pe craii de la Răsărit (Gaspar, Melchior și Baltazar) la Betleemul Iudeii, ca să asiste la nașterea lui Isus. Eminescu nu-i identifică pe magi, dar steaua care îi călăuzește pe călători aduce în mintea oricui poveștile despre nașterea Mântuitorului. Și, odată cu aceste povești, fiorul participării la un miracol.
*
O formă prescurtată a poeziei Rugăciune (1879) este inserată în Ta twam asi, pentru a ilustra evlavia creștinilor care se roagă fecioarei Maria (și pentru a evidenția trista insensibilitate a unei femei față de acest moment):
„Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor!/ Din valul ce ne bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie!/ Privirea adorată/ Asupră-ne coboară,/ O maică preacurată/ Şi pururea − fecioară,/ Marie!”
Forma in extenso, de sine stătătoare, a poeziei este obținută nu prin diluare, ci prin nuanțare:
„Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!// Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”
Cu instinct artistic, Eminescu a conceput rugăciunea la persoana întâi plural. Aceasta îi determină pe cititori să se gândească la altceva decât la o rugă solitară, rostită de cineva copleșit de necazuri, și anume la un cor al tuturor oamenilor, pierduți în terestritatea condiției lor: „Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”.
Implorarea fecioarei Mariei se amestecă până la indistincție cu adorarea ei. Rugăciunea este și un imn: „Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”
Foarte bine este „jucată” umilința creștină, care îi era practic străină lui Eminescu: „Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri”. Este încă o dovadă că Eminescu putea să joace orice rol, trăindu-l cu ardoare. (Probabil iubea teatrul și pentru această posibilitate oferită oricărui actor de multiplicare a existenței).
Versul „Rugămu-ne-ndurărilor” reverberează multă vreme în conștiința cititorilor, datorită construcției verbale arhaice (rugămu-ne în loc de ne rugăm) și menționării unui succedaneu al divinității – îndurările – ca destinatar al rugăciunii. Se remarcă în plus sonoritatea acestui vers, asemănătoare cu un murmur. Și anume cu murmurul unei mulțimi prosternate care se roagă.
*
Eminescu era sceptic în legătură cu realitatea învierii lui Isus Hristos, ca fapt istoric. Nu credea nici în învierea tuturor morților, într-un viitor nebulos, cu prilejul celei de-a doua veniri a Mântuitorului pe pământ. În schimb, aprecia puterea de semnificare a Învierii și capacitatea acestui episod biblic de a iradia speranță și bunătate în sufletele credincioșilor. În anul când a scris poemul Învierea,1878, a publicat și un articol în Timpul cu titlul Chistos a înviat! (reprodus ulterior, în 1893, în Moftul român, de I.L. Caragiale), în care, după ce evocă, sarcastic, practica răufăcătorilor de a apela la mitul christic pentru a fi absolviți de păcate, susține că încrederea în Înviere merită totuși păstrată, ca o instituție a speranței tuturor oamenilor.
Poemul Învierea pare prima ciornă a unui poem cu același titlu. Este scris stângaci, într-o limbă română forțată fără grație, și se îndepărtează de mitul biblic. Isus învie nu din inițiativa lui Dumnezeu, ci la rugămintea unui „moșneag cu barba ca zăpada”, care „îngână cuvintele de miere, închise în tratajul străvechii evanghelii” (trataj = tartaj = copertă):
„O muzică adâncă şi plină de blândeţe/ Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:/ «Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,/ Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe.// Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,/ Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,/ În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase/ A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.»”
Actul propriu-zis al Învierii are parte de o reprezentare simplistă, seamănă cu happy-end-ul unor filme americane de azi, cu un învingător și admiratori care aplaudă:
„Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială/ Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…/ Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…/ Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.// Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,/ Cum din mormânt răsare Christos învingător/ Iar inimile toate s-unesc în armonie.”
Poemul este salvat de versurile imnice ritualice, intonate de preoți la slujba de Înviere, pe care poetul le reproduce în încheierea poemului. Aceste versuri, tocite armonios de îndelunga lor folosință, ca treptele de piatră de la intrarea într-o biserică, emoționează încă o dată:
„Christos au înviat din morţi,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o./ Lumina ducând-o/ Celor din morminte.”.
*
Sonetul Răsai asupra mea…, scris probabil în 1879, este altfel de rugăciune, nereligioasă, deși se adresează fecioarei Maria. Poetul o portretizează indirect pe Maica Domnului, prin ceea ce îi cere, deci prin ceea ce știe că ea îi poate îndeplini. Ca și Madonna lui Rafael de la Muzeul din Dresda (pictor admirat de Eminescu: „O, cum Rafael creat-o pe Madonna Dumnezeie” – Venere și Madonnă), fecioara Maria este, în reprezentarea lui Eminescu, de o dragoste fără margini față de oameni, dar o dragoste discretă, fără nimic copleșitor, o tandrețe celestă, o „lumină lină”. Mi-aduc aminte tabloul lui Rafael de la Dresda, pe care l-am privit minute în șir: Maria îl invită pe privitor să pășească în lumea ei, a sfințeniei, îl invită, nu îl somează, îl încurajează, îi spune că e foarte simplu să accezi la acea lume, doar să vrei. După atâtea regimuri politice care fac binele cu forța, binele facultativ oferit de Maria emoționează profund.
Acestui personaj i se adresează poetul cerându-i susținere și îndurare, în versuri de o simplitate solemnă:
„Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară.”
(Text apărut în România literară nr. 23/ 2018)
