Cristina ChirvasieCristina Chirvasie
23.06.2018

Plajele bunicii Agnès

Dacă există un loc al omului… la locul lui, plaja este acela. La ocean sau mare, n-are importanță. Acesta este locul unde omul poate simți smerenia, căci privind către orizont e mai aproape de cer, fără să uite că e doar un fir de nisip. Pe munte e altfel. Ești suspendat în cer, iar stânca te privează de cele ale pământului. Pe plajă aștepți răsăritul și apusul cu emoția unui rendez-vous primordial, în care libertatea, cea de la creație, are noimă și orizont. Privesc în tăcere cum puncte și linii dispar ca prin farmec, pe rând și încet. Vin zorile zilei, vin solii luminii vestind mândra ziuă cu glas de profet. Și-atunci aurora mai mândră clădește obraji de fecioară pe-al zării fir șters. Să fie lumină! Și ziua plutește la fel cum în sfere se-nalță un vers. Așa a scris odinioară tata, pe-un colț de hârtie care mirosea a mare.

Ca să vezi libertatea cu ochi buni trebuie să trăiești în lumină, aceea cu L. Întinsul apelor văzut de pe o plajă te ajută să-ți regăsești libertatea care nu-și are alt loc decât în inima ta. Libertatea lumească dacă nu-și are resortul în coordonatele celei interioare nu e altceva decât o… deviere de la traseu. Ar trebui să credem pupila, cum se smerește ea, micșorându-se când dă de lumină. Cum știe el, ochiul, să privească smerit spre cele văzute… Cum știe ea, mintea, să le înțeleagă pe cele nevăzute… Pe plajă suntem ca niște pelerini în călătoria către sufletul nostru și spre soarele dumnezeiesc. Cine rămâne un turist, pe plajă, n-a venit la mare, ci doar la scăldătoare. Dar nu cea de la Vitezda.

(sursa foto: filmstreams.org)

Acum nouă ani, Academia Europeană de Film nominaliza un documentar semnat de cea mai importantă cineastă a Europei de ieri și de azi, Agnès Varda. Documentarul, intitulat simplu, Les plages d’ Agnès, a cucerit publicul nu prin metaforele și dansul ludic, specific acestei creatoare, ci mai cu seamă prin calitatea lui de posibil antidot la uitare. Amintirile sunt ca nisipul în palme. Păstrez câteva și celelalte dispar, mărturisea Agnès Varda într-unul dintre interviurile sale. Plajele sunt firul comun și e adevărat c-am fost pe plaje toată viața mea. Lumina poate fi albă sau plată. Îmi place când e aproape plată. Este atât de pură, încât este ca la începutul lumii. O mărturisire, pe cât de plasticizată şi intelectualizată, pe atât de simplă, care o confirmă pe Bunica noului val francez, poreclită așa de pe când avea 30 de ani, în background-ul său artistic cu care a obișnuit publicul timp de cinci decenii.

Regizoare, scenaristă, fotografă și editoare de imagine, pasionată de literatură și artă, Agnès Varda a împlinit de curând 90 de ani, devenind prima femeie regizor recompensată cu un Oscar onorific. O carieră care însumează (până acum) 50 de filme care au consacrat-o ca pionieră a cinematografiei feministe. În arta ei însă, feminismul și-a păstrat feminitatea și a reușit, chiar dacă de multe ori a fost înregimentată în categoria artiștilor burghezi, să vorbească lumii printr-un limbaj inedit.

(sursa foto: filmstreams.org)

Aflate la limita dintre documentar și ficțiune, filmele sale, chiar și cele cu temă politică, dezvăluie capacitatea ei de a ști să se apropie de oamenii simpli, cei ale căror povești îmbracă lumea într-o haină dramatică. Ca un iscusit antropolog sau, mai degrabă, ca un cartograf al socialului, omul care populează discursul său filmic nu se desprinde de timp și are o puternică legătură cu spațiul, pe care îl exploatează prin trăiri articulate. Filmele ei suferă de un soi de nostalgie a bucuriei firii, pe care încearcă să o redefinească printr-o artă jucăușă, cu o tendință evidentă spre experiment.

Câștigătoare a Ursului de Argint la Berlin (pentru Le Bonheur din 1965), a Leului de Aur de la Veneția (pentru Sans toit ni loi din 1985) și a Premiului Academiei Europene de Film pentru cel mai bun documentar (pentru Les glaneurs et la glaneuse din 2000), nominalizată la Ursul de Aur (în mai multe rânduri), la Palme d’Or și la Oscar (cu ultimul său documentar de lungmetraj, Visages villages, din 2017, care va intra în cinematografele din România la sfârșitul lunii iunie), Agnès Varda a încercat întotdeauna să-și rafineze arta, fără să o facă cu ostentație.

(sursa foto: midilibre.fr)

Lăsând la o parte recentele discuții de culise care o asociază mai mult cu zona arthouse sau pe cele vechi care o cantonează în cunoscuta mișcare cinematografică Rive Gauche, ca reprezentantă a ei, cu influențe clare ale neorealismului, filmele sale inovative lasă o moștenire impresionantă culturii vizuale mondiale, așa cum au făcut și cele ale lui Jacques Demy (cu care a fost căsătorită aproape 30 de ani), François Truffaut și ale altor nume importante ale cinematografiei europene.

Agnès Varda este o bunică. Și ca orice bunică veritabilă știe să aducă pe lume povești. Povești despre oameni simpli și locuri care trec neobservate, despre libertate și bucurie, despre viață și moarte, despre trăire și fire, povești sincere spuse într-un stil și tempo unice. O bunică mereu modernă, care știe să dărâme zidurile care țin emoțiile încătușate. O bunică care vede și simte lumea prin lupa ludicului. O bunică de Oscar, empatică și seducătoare, care știe să privească lumina prin pura lentilă a lumii.

(sursa foto cover: filmstreams.org)