Alex. Ștefănescu
Deși se număra printre apropiații lui Titu Maiorescu și era redactor la ziarul Partidului Conservator, Timpul, Eminescu nu făcea apologia membrilor acestei grupări politice, ci doar îi combătea furibund pe adversarii lor. Iar uneori trimitea fulgere spre întreaga clasă politică. În mod evident el nu avea o opțiune pentru un partid sau altul, ci repudia radical și irevocabil politicianismul. Spre deosebire de mulți contemporani ai săi, propagatori, prin mimetism, ai stilului de viață occidental, el credea în societatea tradițională românească, în care intermediarii (comercianții, parlamentarii, avocații etc.), erau indezirabili. Influențat de morala țărănească (țăranii fiind aristocrația noastră, după cum explică fugitiv undeva G. Călinescu), poetul îi prețuia exclusiv pe oamenii care produc ceva concret, indiferent ce, pâine sau literatură, și îi desconsidera pe cei obișnuiți să trăiască din inventarierea, clasificarea, administrarea, traficarea etc. bunurilor produse de alții. Bineînțeles că, într-o discuție teoretică, ar fi înțeles și ar fi admis repede că intermediarii sunt necesari într-o societate modernă, dar sentimentele față de ei nu i le putea schimba nicio argumentație.
Morala tradițională se află, probabil, și la originea disprețului irepresibil (inacceptabil azi din perspectiva corectitudinii politice) manifestat de Eminescu față de oamenii urâți sau infirmi. Pentru un țăran, șchiopii, fonfii, piperniciții, gheboșii sunt inutilizabili ca forță de muncă, n-au valoare de întrebuințare și, prin urmare, nu pot fi prețuiți. Normalitatea contează și în aprecierea vacilor, oilor, fructelor, legumelor. Nu s-a descoperit încă, în lumea patriarhală, estetica urâtului, nu s-a ajuns la perversitatea de a aprecia expresivitatea a ceva diform sau alterat. Așa se explică de ce Eminescu îi consideră descalificați pe toți cei „însemnați cu pata putrejunii de natură”.
Când a citit, într-o ședință a Junimii (din 28 martie 1881) Scrisoarea III și a ajuns la versurile consacrate lui Ion Ghica și C. A. Rosetti (nenumiți, dar imediat recunoscuți de asistență), junimiștii s-au amuzat. A existat însă și o excepție: George Panu le-a considerat o blasfemie și a protestat vehement. Iată scena, povestită de Titu Maiorescu însuși (preiau citatul din ediția critică de Opere ale lui Eminescu (vol. II), îngrijită de Perpessicius:
[…Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,/ Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască.]
„La cetirea acestor din urmă versuri cu aluziile transparente la Ion Ghica și la prezidentul Camerei C.A. Rosetti, Panu întrerupe și strigă cu un fel de aer procurorial: «Nădăjduiesc că poezia aceasta nu se va publica în Convorbiri literare.» Râsul homeric trezit de această cerere l-a făcut pe Panu să părăsească adunarea, și de atunci nici n-a mai asistat la vreo întrunire a «Junimii». Radicalii, când ajung în funcții ale Statului, devin ușor despoți.”
(Scrisoarea III a apărut în nr. din 1 mai 1881 al revistei Convorbiri literare.)
George Panu era nu un despot, ci un om modern, occidentalizat, cu o concepție liberală despre lume, conștient de valoarea unor personalități ca Ion Ghica sau C. A. Rosetti. Lui i se părea brutală și incorectă ridiculizarea înfățișării lor. Ar fi avut, fără îndoială, dreptate dacă ar fi fost vorba de un articol de ziar. Dar era vorba de o un poem, care presupune un alt regim de lectură, fără raportare la viața de fiecare zi. Din punct de vedere literar, nu contează cine anume l-a inspirat pe Eminescu, contează numai portretele care au rezultat (și pe care, iată, le admirăm și acum, cunoscând sau necunoscând identitatea personajelor portretizate).
Citind partea rechizitorială din Scrisoarea III, nu trebuie să ne intereseze adevărul istoric, nu trebuie să stabilim în ce măsură indignarea acuzatorului era justificată. Avem de făcut ceva mai important și anume să ne bucurăm de frumusețea literară a rechizitoriului. În afară de portretistica șarjată, poetul dezvoltă o retorică a acuzării și disprețului energic-răsunătoare, ca muzica de fanfară. Nu întâmplător, recitate pe o scenă, în fața mulțimii, aceste versuri fac și azi, ca acum mai bine de o sută de ani, o impresie puternică:
„Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!/ I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oamenii/ Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi/ Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!”
Poetul valorifică literar resursele de expresivitate ale discursului (așa cum în alte poeme valorifică solemnitatea paginilor de istorie, duioșia cântecului de leagăn, stilul apodictic al cărților de înțelepciune, simplitatea și melancolia romanțelor, neverosimilitatea feerică a basmelor, structura repetitivă a rugăciunilor, irealitatea de o stranie claritate a visurilor, muzica tânguitoare a doinei). El nu are prejudecăți în alegerea mijloacelor de exprimare. În finalul poemului Scrisoarea III, exact ca într-un discurs rostit în fața mulțimii, tensiunea crește până paroxism și se descarcă spectaculos în câteva versuri de efect, dincolo de care nu mai este loc decât pentru tăcere și… aplauze:
„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Asemenea texte care par nu scrise, ci declamate se bazează pe tehnici de captare a atenției publicului pe care Eminescu le-a înțeles, probabil, încă din adolescență, când descoperea lumea teatrului.
