Dana Heuberger 
Aici e toată Înțelepciunea: să socotim odată cum se cuvine numărul Fiarei, căci Ea are număr de om și ne va revela Apocalipsa aceea care ar fi trebuit să ne spulbere până acum de o mie și una de ori, după spusele profeților vechi și talk show-urile celor noi. Se pare că am plictisit până și Zeii cu zbaterea, grotescul și ignarul dezastru cu care ne mânjim zilnic (cu îngâmfată incontinență) aproapele, casa, dealul de peste Săsar, amintirile, istoria și urma de cer, cu care pervertim până și internetul ale cărui nevăzute fire se presupunea că ne vor apropia în curând unii de alții. După anul 2000, când nu vom mai fi copii și vom păși pe înaltele Culmi de Civilizație și Progres, noi cei atotștiutori, noi, stăpânii Lumii. Pentru gloria Poporului, cu Partidul înainte, spre Comunism, în zbor! Discursul ăsta îl știu pe de rost, aș fi nedreaptă însă dacă aș pretinde că e singurul nociv, că nu există un altfel de totalitarism, o altfel de foame, o altfel de ură, alte promisiuni de lapte și miere, făloase dogmatisme, intoleranțe (nu, nu la lactoză…), xenofobii, nenorociri și amenințarea Ciupercii aceleia care a fost cumplit de vie, de stacojie și de distrugătoare atunci, demult, și care ar putea (perfida!) să ne învăluie chiar astăzi, tăcând, incoloră, inodoră, insipidă și implacabilă.
Se pare că am plictisit până și Zeii… Să stăm, așadar, să facem socoteala, în timp ce ne antrenăm cu sârg la plajă pentru a putea înfrunta tăbăciți cum se cuvine viitorul pârjol (pentru a îi corespunde măcar din punct de vedere cromatic), în timp ce unii protestează fără sorți de izbândă prin desuete piețe, cerând nu-știu-ce, pentru nu-știu-cine, într-o nu-știu-care țară ruptă-n două (și în coate) în care taberele mai visează la două tipuri distincte de democrație, iar noțiunile din dicționar se procopsesc peste noapte cu definiții și explicații divergente (ce devin adevărate sau false, după cum sunt sau nu pe placul cititorilor), o țară-n care, din motive necunoscute, nimeni n-a aflat că până și Ceasul Apocalipsei a ajuns la două minute de miezul nopții și că (dacă tot n-a fost să fie în 2012) noul Sfârșit al Lumii e prevestit (chiar și în celebra revistă Click) pentru duminica următoare. Să socotim cu atenție (sau să îi obligăm să o facă pe aceia dintre noi despre care nu se poate spune că sunt analfabeți funcționali), căci dacă nu vom afla la timp care va fi fundamentala Clipă, va fi cam mare înghesuiala la ușa buncărului atomic despre care se tot zvonește că e la îndemâna celor merituoși. A noastră, adică…
Și totuși, cum de s-or fi înșelat de atâtea ori, de la mayași încoace, aceia care au prezis sfârșitul lumii? Și dacă nu s-au înșelat, iar lumea e astăzi o alta, una de după tăcutul și neobservatul Sfârșit al celei pe care nici nu ne-am dat seama că n-o mai avem? O lume omorâtă de atâtea ori încât nici ea nu mai ține minte, renăscută timid din cenușă, plăpândă, de nerecunoscut sub multele-i cicatrice, o lume a dublei măsuri, contorsionată, marcată clipă de clipă de fiecare dezertare, de faptul că, încet încet, renunțăm să mai fim noi înșine, că acceptăm inacceptabilul, că supraviețuim, voinicește, doar redefinind cinstea, iubirea, libertatea și până și lumina. De mult prea multe ori ne complacem în rolul nostru de pioni ai unei partide pe care nu o înțelegem și în care nu spiritul de turmă e strategia câștigătoare. În care miza suntem noi. Oare dacă redefinim târâtul prin mocirlă ca pe o înălțare, înseamnă că zburăm? Sfârșitul acela „care este”… Oricare ar fi acela, dragii mei, e mai uman să mergem zvelți și calmi (așa cum ne-o dorea Nichita), până când va trebui să ne prefacem în țărână. Sau să încercăm, cel puțin.
