Marcel Vișa 
ceva se prăbușește în mine
precum un avion din alt secol
prins într-o buclă temporală
pasagerii sunt vii
atât de vii încât mă sperie
degetele lor lungi mă ajung din urmă
îmi strangulează visul
mă trezesc cu urme adânci în jurul gâtului
și mă întind după paharul cu apă de pe noptieră
degetele mele sunt atât de scurte în comparație cu cele ale coșmarului
care îmi vâră sub piele
sub pleoape
sub inimă
obiecte ascuțite
mă trezesc transpirat și uscat de sete
într-o cameră cu pereți albi și goi
aerul mișună pe sub salteaua murdară
de pe care trupul livid mă privește fix în ochi
ajută-mă să evadez din cele 1000 de lumi pe secundă
pe care sufletul meu obosit le percepe deodată
întinde-mi degetele până când trosnesc
aidoma vreascurilor uscate
din focul deasupra căruia ne-am născut
ajută-mă să ajung la acel ceva
care îmi va potoli setea
