Singurătatea în doi

„Cumplit
E golul singurătăţii!
Sunt ucisul ei…
Singurătatea?
Povara tăcerilor
Sfăşiate de suspine…”  (George Bacovia)

Se spune că, mai groaznică decât solitudinea, este singurătatea în doi. Nu ştiu cine a spus asta, dar cu certitudine a spus-o cineva care a trăit o astfel de dramă. Dincolo de celebra temă a Romantismului incipient, perpetuată până în opera ultimului mare poet romantic european, există o sugestie sociologică aplicabilă în psihologie. Nici nu-ţi dai seama când începe totul… Dar, ziua în care conştientizezi că ţi se întâmplă este îngrozitoare, cu atât mai mult cu cât, de mulţi ani, de prea mulţi ani, ţi se tot spune că ești sensul existenţei celuilalt, că eşti sprijinul lui în univers şi că viaţa lui fără tine nu are niciun rost.

Realitatea, însă, ţi-a demonstrat în nenumărate rânduri că toate acele cuvinte nu au nicio susţinere în fapte, că ele sunt doar simple cuvinte, în recele stil denotativ, chiar dacă pentru cel care le rosteşte sunt adevăruri. Atunci îţi vine să strigi în gura mare ca să te audă toată lumea: Nu, nu sunt adevăruri!!! Să le spui că sunt numai convingeri generate din negarea unei realităţi evidente! Contradicţie venită şi ea din dorinţa de a păstra aparenţele. Mai mult chiar, dintr-o imperturbabilă acceptare a stării de comoditate. Când ai ajuns la constatarea asta, înseamnă că… te-ai trezit.

Te-ai trezit şi eşti complet derutat; gândurile o iau razna, începi să te întrebi cum de s-a ajuns la asta şi cine este vinovat sau cel mai vinovat pentru această situaţie. Dar, mai ales, ce vei face în continuare, cum îţi vei trăi viaţa? Cum vei merge mai departe? Nu ştii.  Chiar în acele momente nu ştii. Să ai ce să spui şi să nu ai cui spune. Să vrei să asculţi şi să nu ai pe cine asculta. Ce gol cumplit!

Urmează o lungă perioadă  în care vorbeşti doar cu tine încercând să înţelegi ce şi de ce ţi se întâmplă. O perioadă în care auzi solitudinea strigându-te de pretutindeni, în care te simţi complet golit pe interior şi fără niciun rost, în care te simţi ca fiind propria-ţi povară şi povară pentru copiii tăi, şi plângi! Plângi cât n-ai plâns toată viaţa ta la un loc. Nu mai vrei să vezi nimic,  intri într-o stare liniară în care nu-ţi mai pasă. Iei totul ca pe o fatalitate, îţi tot repeţi „asta este!” pare că îţi accepţi situaţia şi starea şi îţi duci viaţa de zi cu zi ca şi cum ai fi un robot. Acelaşi program în fiecare zi, nu mai faci nimic cu plăcere şi îţi spui că se poate trăi şi aşa. Nu eşti în stare să iei o decizie, nici nu eşti sigură că vrei să iei o decizie….