Lidia, draga de ea (fragmente)

Lidia intrase  în bucătărie ca să nu-i vadă nimeni lacrimile şi stătea rezemată de bufetul golit de cratiţe şi de oale. Fuma oarecum absentă. Cădea de pe picioare. Îşi simţea inima tremurând şi se gândi că tremură ca o piftie. O să iasă imediat la aer, în spate. Stinse ţigara, deschise uşa şi se uită dacă este lume pe-afară. Un bec orb luminează în zonă. E pustiu. Coborî cu mare grijă, pas după pas, cele trei trepte. Se simţea uşor nesigură, ameţită şi confuză. Nici nu-i de mirare. Aşa… O să se aşeze pe buştenii ăştia. Se ridică pe vârfuri şi se căţără pe stiva de buşteni pregătiţi să fie tăiaţi cândva pentru lemne de foc. Se aşeză pe ţolul moale şi gros aşternut la aerisit. Mirosea a brad. E mai bine. E linişte, e un loc ferit. Doar pentru câteva minute. Inspira cu efort aerul reavăn, dar se bucura, uite, putea să simtă mirosul înţepător şi sălbatic de răşini şi de stână. În ciuda păcătosului ei obicei de a fuma, putea să se bucure de miresme. Îi apăru pe neaşteptate în minte faza cu tricoul. Tricoul negru, decolorat, vechi, al lui Ioşka. Băiatul stătea în prima bancă pe rândul ei şi tot ridica mâinile pe sus, deasupra capului şi făcea figuri. Dar, să se uite înapoi, el nu s-a întors. Hm! Elevul Ioşka şi tricoul lui! Erau printr-a noua? Îl vedea aievea cum zburătăcea cu braţele lui albe şi subţiri ca nişte beţe pe deasupra capului, ca să se facă remarcat. Şi-a dat seama – ce ciudat – că e un mesaj pentru ea… La ce oră era? De română?… Nu mai ştie. Îşi dăduse jos sacoul ca să-i vadă ea, din spate, desenul de pe tricou: o inimioară albastră…  mai era ceva… o figură, un omuleţ cu o sforicică în mână, de care era prinsă inimioara albastră. Era primul mesaj pentru ea… tare i-a plăcut… Atunci a fulgerat-o iubirea! Pentru chestia cu tricoul şi cu vrăjeala aia cu mâinile pe deasupra capului… când şi-a dat seama că era un mesaj pentru ea… şi ce frig în clasă şi Ioşka în mânecă scurtă… Cât mai râdeau ei amândoi!

Simţi răcoarea. Da, e vânt pe-aici. Vântul nopţii! Lidia simţea ca o adiere subţire şi tăioasă  peste faţă. Dar frunzele nu se vedeau mişcându-se. Ciudat. Prin fereastra bucătăriei, o lumină galbenă risipea şi ea din întunericul nopţii. Se auzea muzică de dans… Bine că petrecerea nu s-a spart. Oricum se vor împrăştia din nou în cele patru zări. Îşi vor vedea fiecare de viaţa lui. Ridică privirile şi văzu bolta cerului decupată rotund de vârfurile brazilor  de pe creste. Iar cerul semăna cu pământul însămânţat cu puzderie de luminiţe mari şi mici. La câţiva paşi, în cabană, petrecerea continuă. Dansează. Tango… parcă. Prima dragoste a fost Ioşka, surâse Lidia, primul bărbat, un bărbat-copilandru… asta nu ţi se poate lua… Auzea şoapte, se strădui să-şi ţină ochii deschişi… cine-i pe-aici? Hei! şopti slab tânăra şi îşi încordă auzul. Nimeni…

         – Nu e bine să dormi pe-afară, şefa! Lasă romantismele! Vrei să răceşti?… Lidia-Lidia! Trezeşte-te!

 Îşi auzea numele. Se ştia strigată şi era o voce cunoscută… da, Loredana. Lidia avea nevoie s-o ajute cineva ca să se ridice. Era şi Liviuţ? Încercă să se ridice singură într-un cot. Ceru prin semne o ţigară şi Liviuţ se grăbi şi îi aprinse o ţigară din pachetul lui. Ciudat, ce-i cu gesturile astea largi? Se leagănă … parcă-am fi pe mare…

         – Măi, nu ţi-e frig aici? E târziu, hai şi tu în verandă. Peste tot te-am căutat! spunea vocea Loredanei. Am intrat la idei, că a dispărut şi Ioşcuţă, râse ea cu subînţeles.

         – Ce?… Acuma vin, se căznea Lidia să vorbească şi să-şi ţină ochii deschişi.

Stăteau la un pas de ea şi o priveau cercetător cum se cuibărise în ţolul miţos. Dar că făcea eforturi să coboare n-au băgat de seamă şi Lidia se miră…

– E al naibii de târziu… Ţie nu ţi-e frig?… Ţi-e somn, Căpriţo? Să nu dormi. Cine ştie ce poţi visa pe-aici! Vreo Muma Pădurii, râse Liviuţ şi o sprijini crezând că fata vrea să se aşeze mai bine pe stiva de lemne. O simţi uşoară ca un fulg şi crezu că îi place aici, la  aer curat. E linişte, mai ales după episoadele alea când s-au prostit băieţii…

Stele mari şi mici palpitau în peticul de întuneric de deasupra… N-ai cum să le vezi de aproape niciodată în viaţa ta de om… Păcat. Şi păcat că n-a aprofundat puţinele lui cunoştinţe de astronomie, pasiunea vieţii lui…

Se auzeau glasuri vesele. Lidia le auzea. Apoi crezu că vocile s-au îndepărtat şi în locul lor se auzea ţârâitul greierilor, undeva, foarte aproape, ca şi cum ar fi în urechea ei. Era ciudat. Simţea jur-împrejur ca o cortină groasă, grea, separând-o de lume şi chiar de ea însăşi, din interior, absorbind sunete, orice imagine, orice prezenţă. Ea şi greierii. Căci era sigură că fusese cineva lângă ea şi acum nu mai e.

Liviuţ s-a gândit că fata aţipise. Atunci se porni să caute prin cabană o pătură cu care să o învelească, până va catadicsi să se culce şi ea într-un pat ca lumea… Întâi, Liviuţ a căutat şi a pus la-ndemână două pahare pe o tavă, după ce le-a clătit bine la chiuveta din bucătărie. Apoi s-a dus sus, în camera lui, unde nevastă-sa deja dormea, echipată în pijamale…  A sărutat-o pe frunte şi ea nu s-a trezit. A luat sub braţ pătura care era pusă pentru el şi a coborât scara interioară. Scârţâia grozav. Era pustiu peste tot. Adică nu era nimeni treaz. Vreo doi dormeau pe canapele în sufragerie. Aşa, fără perne şi fără să fie înveliţi şi sforăiau teribil. Liviuţ s-a oprit la frigider, să-i dea ceva fetei de mâncare. Ştia sigur că Lidia nu prea mănâncă. Aşa era din liceu. Căută o farfurie curată, nu prea mai erau. A găsit o tavă mică pe verandă, a scos o bucată de brânză din frigider. A pescuit o bucată de friptură dintr-o cutie de alimente şi o lingură de aspic. Voia s-o vadă el pe Lidia că mănâncă tot. Se uită după pâine, erau câteva felii aproape uscate, pe-acolo. Le-a pus pe toate pe tavă şi lângă ele, un cuţit, două furculiţe. A găsit un măr frumos, l-a pus pe tavă, de-o nevoie. O pătură era căzută pe jos, ajunsese pe sub masă. A lăsat-o acolo. Cu butelia de vin sub braţ, era din vinul adus de Păşteanu, a ieşit  prin bucătărie în curtea din spate. A coborât cele trei trepte  ţinând  cu  grijă tava încărcată.

– Uite ce ţi-am adus! a spus Liviuţ, dar fata nu l-a auzit. Ai adormit, copilă?

A aşezat tava pe un butuc folosit la crăpat lemnele de foc. A sprijinit sticla tot acolo. Veni şi o privi cum respiră, îi privi fruntea şi obrajii de o paloare suspectă, dar se gândi că aşa e ea. Pleoapele abia tresăreau ca petale de flori sălbatice. Avea palmele adunate deasupra pe ţol şi Liviuţ recunoscu în sinea sa că n-a mai văzut la nimeni aşa mâini, aproape transparente. Părul, nu se putu abţine să nu-şi treacă uşor de tot degetele prin zulufii negri, părea umed şi s-a mirat. Lidia era cu ochii închişi, cu gura întredeschisă, fornăind uşor. Bărbatul s-a gândit că visează şi i-a fost milă să o trezească. Nici el nu se simţea treaz sută la sută. Desfăcu pătura adusă de el şi o aşeză cu grijă peste fată, o înfăşură jur-împrejurul ei, îi înfăşură şi picioarele şi îi acoperi braţele până la umeri:

 – Te mai las cel mult o juma de ceas! După aia, sus! Vezi că vin după tine! O să ciugulim şi chestia aia de pe tavă, că n-ai apucat să mănânci aproape nimic… Hai, vise plăcute, îngerii să te sărute! îi zise Liviuţ, apoi se îndepărtă.

Zăpăcit şi obosit  cum era, se împiedică de prima treaptă gata să cadă şi să-şi rupă gâtul. Indispus, scăpă o înjurătură porcoasă şi se uită să vadă dacă nu l-a auzit Lidia din culcuşul ei. Dar ea dormea. Liviuţ ieşi din bucătărie în salonul cufundat în semiîntuneric. Urcă scara, deschise uşa de la camera lui, iar uşa scârţâi şi ea. Se trânti îmbrăcat lângă nevastă. Îşi aminti brusc că trebuie să coboare în treizeci de minute după Lidia. Atunci, îşi recuperă telefonul de prin buzunare, fixă alarma şi pe loc adormi cu telefonul în mână…

De la o vreme, Lidia se miră cum de nu se mai aud greierii. Se pare că era singură pe-aici… şi greierii, doar nu s-or fi ascuns aşa, deodată, în fundul  pământului? Îl strigă încetişor pe Liviuţ. Mai strigă o dată. Nu auzi vreun răspuns. Cu siguranţă ar fi avut nevoie de ajutor ca să se ridice. Nu ştia cum să procedeze. Era toropită, se simţea greoaie ca un bolovan. Ca şi cum ar avea prea puţin loc în carnea ei. Poate că doar visează? De durut, nu o doare nimic. Aerul nu era nici rece, nici cald, era ca un voal cu ghimpi. Se minuna că, deşi e beznă, vede coasta dealului, apoi tăpşanul, cabana şi o mulţime de oameni străini. Vedea dintr-o singură privire  pădurile toate, umbra dealurilor şi linia orizontului până departe, luminile dintr-un oraş cunoscut şi totuşi străin. Intra şi ieşea din locuinţa ei confortabilă. Trecu pe lângă biroul încărcat cu dosare legate cu sfoară şi îi apăru înainte casa părintească… iată bunicii care îi aştern un pat în fân, şi toate bunătăţile pe masa lor. Uite-i! Mami! Tati! Voi ce căutaţi aici?!… Eu sunt bine, şi se îndepărtă.  Învăţa să se desprindă iar şi iar din firele ce-i opreau alunecarea. Firele străvezii, răsfirate, rupte… Aluneca dintre oameni, se dizolva într-o stare necunoscută. Ştia că alunecă repede spre ceva cu totul nou şi de neimaginat. Poate că trebuie să strige. O pânză de sidef  i se aşternea peste buze, peste obraji, ochi, peste trupul întreg, apăsând-o dulce. Renunţă să mai strige. Simţi cu bucurie cum urcă. Era pe un drum necunoscut. Se aprindeau în jurul ei lumini şi străluciri. Se adunau sub ea. Şi rămâneau departe. Nesiguranţă, durere, teamă, tristeţe, neputinţe, toate se risipesc. Niciodată nu fusese atât de graţioasă, de liberă, de frumoasă şi de iubită. Nimeni şi nimic n-ar mai fi putut s-o întoarcă. Se înălţa iute şi cu putere şi cu fericirea întreagă spre toate cele patru zări deodată…

S-ar fi putut să fie spre dimineaţă, când noaptea se îngână cu ziua. Cine poate şti? Aici e ca la capătul pământului. De-a lungul Văii Balului urca o boare lăptoasă, rece şi umedă. Nu-ţi vine să stai pe-afară, bombănea cineva ieşit să facă pipi. Nimerise uşa care dădea în spatele cabanei. Coborâse cele trei trepte spre curtea din dos. Respiră adânc aerul primenit. Chiar se desfăcuse la prohab şi începu să-şi lanseze jetul de urină spre zidul de bârne. Răsucindu-şi privirile într-o parte, o zări… O persoană era acolo adormită. Obrajii albi, ca de hârtie, erau încadraţi de părul negru, răvăşit. Pe dealuri, prin pădure, începeau să se facă auzite ţipetele păsărilor dimineţii şi fâşâit de aripi.

          – Mai stai, ce faci? se răsti bărbatul. Cum mama mă-sii să dormi pe-afară pe timpul ăsta?! Brr!…Era în şlapi, în maieu şi în pantaloni de pijama. Un fior rece îl scutură din creştet până-n tălpi…. Se grăbea să se întoarcă la căldură. Zise dezarmat:

 – Bine! Nu vii, nu vii! O să-ţi pară ţie rău!… Cum vrei tu, ş-apoi mâncăm!

          Îi venea să râdă de zicerea asta şi de bancul cu pricina. Apoi se gândi; „Ce-i cu nebunia asta?” În aceeaşi secundă îl trăsni o bănuială şi se opri pe prag. Apoi se-ntoarse coborând iar treptele ca s-o vadă mai bine. Îşi lungi gâtul, mai făcu un pas pe tăcute, până ajunse  aproape de lemnele stivuite. I se strânse inima. Fata aceea avea ochii larg deschişi spre cer şi fruntea plină de roua nopţii. Erau presărate şi în păr bobiţe mici, mici… Îi atinse palma inertă, care se odihnea peste pătură şi o simţi rece ca piatra. Se trase înfiorat înapoi, îşi şterse înspăimântat mâna de pantaloni, bâjbâi după mobil. Nu-l găsi, era sus, pe undeva, prin cameră, pe lângă pat. Atunci, bărbatul se porni să strige să vină careva. Nici o mişcare. Prin odăi, oamenii, bine afumaţi după petrecere, sunt duşi în împărăţia somnului. Strigă mai tare şi apoi răcni:

          – Măăăi!! Daţi telefon careva la 112! Nu se auzea şi nu se vedea pe nicăieri nicio reacţie. Hai, repede, că moare asta aici! strigă bărbatul, deşi era sigur că „asta” era deja  moartă. Ce naiba, visez? se întreba, dar ştia sigur că nu e vis, ştia bine că e aievea. Îi sărise beţia şi se mira cum de nu apare nimeni, nici din casă, nici de pe dealuri, ori din pădure, de pe potecă, nici din parcare şi nici de prin împrejurimi. Unde o fi toată lumea? Fusese plin de oameni pe-aici!

          -Heeei, oameni buni! răcni de astă dată bărbatul cât putu de tare…

Peste toate, chiar în acele clipe, un soare pitit după deal, îşi trimitea primele raze. Bărbatul… nu contenea să se mire: o fiinţă atât de uscată, prăbuşită parcă în propriul corp, cu pielea albă-albă, sub care se contura harta împietrită a vaselor de sânge. Şi ochii! Ochi de pe altă lume. Ochii inundaţi de  pupila imensă. Pupile atât de extinse vezi doar la oamenii cei mai fericiţi. Se înfioră…. e moartă de-a binelea!… Fata asta e moartă… Ce dracu se-ntâmplă aici?! Buzele ei subţiri se arcuiau puţin, vineţii, uşor întredeschise spre un adânc ca de peşteră ascunsă şi pustie şi bărbatul se întreba dacă e adevărat ce se spune, că sufletul are şi el greutate şi se adună de prin tainiţele trupului care îşi pierde viaţa şi se strânge într-un oftat când îşi părăseşte trupul. Sufletul ei s-a eliberat pe-acolo, prin fanta aceea care a fost până adineaori o gură fragedă de fetişcană.

          – Ce ai, mă, de strigi aşa? Ai văzut ursu’?… Ţi-ai greşit direcţia! Baia-i încoace, mă, tembelule! Era şi acesta un aparţinător, soţul uneia dintre fete. De trezit, se trezise nevastă-sa, care dormea mai uşor şi care a auzit pe cineva răcnind pe-afară. Şi l-a trimis să vadă de ce strigă aşa şi ce vrea omul ăla. Iar acesta, văzându-l pe celălalt alb ca varul lângă lemne, a înţeles că  ceva groaznic se întâmplase, dar prea tare nu s-a apropiat, mai bine s-a dus să-l cheme pe dentistu’, pe medicu’, că avea camera lângă a lor. Că, dacă era cineva bolnav, poate grav bolnav, dacă n-o fi chiar pe moarte, de doctor e nevoie. La ce să se bage el? …

În partea dinspre pădure, cineva traversase parcarea coborând treptele de la verandă şi se plimba în papuci de casă pe cărarea cu ierburi aspre şi umede. Era oare un străin? Părea un om în vârstă. Păşea cu capul plecat şi cu spatele adunat între umeri. Era o femeie. Poate un bărbat? Mai degrabă femeie decât bărbat… Ce caută? O fi din grupul lor? Pare cunoscută. De ce nu vine încoace? După siluetă, unii se gândeau că ar putea fi doamna dirigintă. Pe ea n-a trezit-o nimeni să-i spună… Era, oricum, un om prea bătrân. Mergea pe cărare până la mesteacăn şi se-ntorcea cu paşi mărunţi. Un du-te vino…

– O fi o nebună, că vorbeşte singură…

„Lidia!…Of! Lidia!… draga de ea!” Se-ntorcea pe cărare şi repeta aceleaşi cuvinte iar şi iar.