Constanța Popescu 
Nu țin minte unde am așezat
pumnul acela de cuvinte dăruite,
din care o să răsară dragostea.
Acum sap pretutindeni
unde ajunge toamna
și găsesc în penumbră tăcerea.
Nici o melodie nu inundă
stâncile dintre noi,
nici o adiere nu perturbă aromele
așezate cuminți să nu ne ademenească
inimile obișnuite cu liniștea.
Obosit, Dumnezeu ne-a desenat
anotimpul de odihnă, în care poezia
abia respiră și mă îngrijorează
că se apropie îngheț la sol
și nu mai pot săpa…
