Alina Neagoe 
Trist zăcea copacul meu albastru,
Cu miile de stelele atârnând vlăguite de crengile inerte
Prin care cerul şi visul mugurilor nu mai pulsau;
Tăcerea îl împresura
Zdrobindu-i foşnetul ce alergase până mai ieri, zglobiu,
Până dincolo de pajiştea mieilor.
Pârâul curgea verde ca fierea, câmpul luase foc într-un roşu iritant, de parcă un creator suferind
Pregătea un viitor haotic.
Mă iubeai şi nu mă iubeai,
Erai orb şi nu erai,
Negrul ți se aşternea dinainte
În timp ce bâjbâiai prin întuneric
După mâinile mele
Să-ți acoperi pleoapele cu lumina mea.
Eu te iubeam şi când nu mă iubeai,
Ştiam că eşti orb şi nu-mi poți vedea dragostea,
Din cauza asta cred că o loveai uneori cu vârful pantofului când îți ieşea în cale;
Eu eram fericită ca erai încălțat,
Dragostea se făcuse stâncă
Şi, cum se încăpățâna să-ți stea în cale,
Ți-ar fi zdrobit piciorul.
Dezolant, nori negri dansau deasupra unui fagur de miere
Din care începuse să plouă cu tristețe peste aripile zărilor,
Soarele izbucnise în lacrimi, efeminat, țipând cu gură de foc galben
Că obosise să fie puternic.
S-a oprit lângă noi, chiar când cerul mai atârna într-un singur fir de lună
De crengile inerte ale copacului albastru,
Poetul, coborât parcă dintr-un tablou de Vermeer;
Era singurul om al cărui umblet desculț înnobila,
Cu ochii săi luminoşi în care se înserase devreme dar atât de frumos;
Cu sufletul pe brațe şi un refren stelar pe gură,
S-a aşezat la masa de scris.
Ne-am înghesuit toți în jurul lui, aproape sufocându-l şi sorbindu-i sufletul cald
Din care minunile țâşneau cu atâta uşurință;
Soarele se năştea pentru a doua oară din opaițul său ,
Iar din cuvintele sale, copacul meu albastru a înflorit pentru a doua oară.
