Alina Neagoe 
Omul acela cu hainele ponosite şi şuvițe de păr îmbătrânite, răvăşite pe umeri,
Vindea soare:
„- Hai la soare de vânzare, hai la soare de vânzare!”
Soarele se ținea după el, slobod, din când în când i se lipea de mâini precum un animal credincios,
Dornic de mângâierea stăpânului.
Omului nu-i trebuia soarele, voia să se vadă scăpat de el.
„Ce să-i fi luminat?” mi-am explicat eu,
Hainele rupte, mâinile crăpate, cotloanele goale ale casei sau fața brăzdată precum trunchiul copacului.
Cred că sărăcise într-atât încât îşi vindea orătăniile din curte,
Nu avea cu ce să le mai țină iarna,
Vânduse gâştele, rațele, curcanii, oile, vaca,
Iar acum vindea şi soarele, nu avea unde să-l adăpostească, nu-i mai încăpea în casă
Şi cu ce să-l hrănească la iarnă?
Aşa că… îl vindea, din dragoste,
Îl vindea bogaților, voia un adăpost minunat pentru el, un raft frumos de pe care urma să strălucească privirilor noilor stăpâni.
Dar soarele se împotrivea,
Soarele sta lipit de omul acela şi nu-i dădea drumul,
Asfințise pe sub peticele cămăşii lui rupte, încerca să se facă nevăzut şi neplăcut ca să scape;
Degeaba, cine a mai văzut soare care să nu placă, mai ales în asfințit?
Omul, cu lacrimi în ochi, împingea cu amândouă mâinile soarele de lângă el
Şi îl implora să răsară,
Pe când o grămadă de muşterii se strânseseră pe alături,
Dornici de lumină şi căldură.
Sărmanul îl prinse cu putere şi îl dădu, îl dădu pe ce-l dădu celui mai arătos dintre muşterii,
Doar că, în brațele bogatului, soarele se stinse până ce rămase
Un biet bulgăre de pământ negru şi uscat.
Unde-i lumina, unde-i scânteia?
Într-un suflet sărman…
