De gardă, cu terorismul local

Afară ningea liniştit, era frig, dar vremea se răzgândeşte repede în New York. La prânz barometrul a căzut brusc, a început să tune şi să plouă cu găleata şi asta a declanşat multe naşteri, s-au rupt apele, au început durerile, sângerările, şi sala de naştere s-a umplut repede.

Triajul, care este un fel de cameră de urgenţă de trierea gravidelor, era ticsit până la scaunele din sala de aşteptare şi la cele de pe holuri. Aparţinătorii veniseră cu duiumul pentru că e plictisitor să stai acasă pe aşa o vreme şi se ştie că într-o sală de naştere, ca cea a spitalului meu, oricând se întâmplă ceva care merită văzut.

În urmă cu 20 de ani, în ziua în care am emigrat şi veneam de la aeroport, a fost primul spital pe care l-am văzut, fiind plasat chiar pe şoseaua care duce de la aeroportul Kennedy. Îl ştie toată lumea şi pentru că e la ştiri de multe ori. Asta din cauza accidentelor rutiere care alimentează continuu centrul de traumă, a atâtor poliţişti împuşcaţi care au fost aduşi aici, şi a unor filme în care mafioţi, bandiţi sau poliţişti ciuruiţi de gloanţe au sfârşit prin a fi aduşi de salvare la Jamaica Hospital. În cei 20 de ani a continuat să crească, ajungând unul din cele mai mari spitale din Queens.

De câte ori văd carele televiziunilor în jurul spitalului ştiu că s-a întâmplat ceva şi nu-mi rămâne decât să deschid televizorul ca să aflu ce. Primarul Giulliani, când a început să facă ordine în oraş, a avut multe conferinţe de presă chiar din spitalul nostru, în timp ce câţiva poliţişti se zbăteau între viaţă şi moarte pe masa de operaţii.

În acea zi în care eram de gardă unul dintre doctorii de la secţia de psihiatrie a spitalului a trimis acasă un bolnav nu doar nevindecat, dar şi foarte furios. Psihiatria e frumoasă şi incitantă citită din cărţi, dar în practică lucrurile stau altfel. Acel pacient, care nu locuia departe de spital, a dat o fugă până acasă doar cât să-şi ia pistolul gata încărcat şi s-a întors la spital hotărât să-l împuşte pe doctor. Doar că în secţia de psihiatrie nu se intră uşor.

Eu aveam deja pe listă 3 cezariene şi, ca de obicei, una a devenit o urgenţă. Inima copilului o luase în jos şi după ce-am întors-o pe femeie pe toate părţile ca să atenuăm presiunea pe cordonul ombilical al copilului, am transportat-o în grabă în sala de operaţie. Anestezistul însă era de negăsit. După câteva apeluri disperate în difuzoarele plasate peste tot în spital, în sfârşit a răspuns. Avea o voce intrigată şi mi-a spus că nu poate să urce la etajul doi unde sunt sălile de operaţie.

– Tu nu te uiţi la televizor? Ăştia de la trupele speciale ne-au blocat în sala de mese.

– Trupe speciale? Ce caută aici? l-am întrebat.

– Uită-te la ştiri! Am deschis imediat unul din televizoare şi la ştiri în direct era Jamaica Hospital. Omul cu pistolul, negăsindu-l pe psihiatru, a intrat în biroul celor de la securitatea spitalului şi i-a ameninţat că-i omoară dacă nu i-l aduc cât mai repede.

– Mă uit la televizor, dar eu ce naiba fac? Copilul ăsta trebuia scos imediat! îi spun anestezistului.

– Ziceai că ştii din ţara ta cum să faci o anestezie rahidiană.

– Trebuie intubată rapid şi la asta nu mă prea pricep. Ce facem?

– Habar n-am. La uşă e unul înarmat până-n dinţi care ne spune că nimeni nu iese de-aici…

Am sunat şeful de la anestezie pe care aproape l-am văzut prin telefon cum ridica neputincios din umeri. Între timp inima copilului s-a dus din nou în jos şi nu şi-a revenit decât când am pus-o pe femeie în patru labe. Era clar o compresiune pe cordonul ombilical şi am rugat-o şi eu, ajuns aproape în aceeaşi poziţie, să rămână nemişcată aşa cum era. Scena era tragică şi grotescă în acelaşi timp şi mă simţeam fără replică.

Era o femeie musulmană originară din Bangladesh care asculta numai şi numai de bărbatul ei. Aceste femei nu fac absolut nimic fără să se consulte din ochi cu bărbatul. Acesta, un om negricios cu barba împletită şi turban pe cap, nu înţelegea nimic din ce se întâmpla şi privea tot spectacolul traducându-i îngrozit femeii comenzile mele. Sunt obişnuit cu ei. Sunt mii în jurul spitalului, şi aproape pe toţi îi cheamă Begum. Se încurcă până şi computerele cu numele lor.

Toţi soţii îmi spun la început conspirativ că vor ca soţia să nască cu o femeie, dar până la urmă cădem la învoială, promiţându-le că nu intru în sala de naştere decât în cazul unei complicaţii serioase. Ori tocmai despre asta era vorba acum şi omul nu pricepea de ce nu fac nimic şi continui s-o ţin pe femeia lui în acea poziţie. Sunt oameni foarte respectuoşi cu care te înţelegi uşor chiar şi atunci când nu vorbesc engleza, sau o vorbesc într-un fel de neînţeles.

Urmăream cu un ochi inima copilului pe unul din computere şi cu celălalt ecranul unui televizor din apropiere. Inima nenăscutului se ameliorase din nou, iar la ştiri se transmitea în direct asediul din spitalul meu, care avea loc chiar două etaje sub noi. Cei de la trupele speciale echipaţi până-n dinţi tocmai năvăleau în spital. Am alergat spre ieşirea de urgenţă şi primul de care am dat a fost un detectiv care stătea între etaje cu pistolul în mână.

– Am nevoie urgentă de un anestezist, am strigat la el. E blocat în sala de mese.

– Nu se poate, doctore. Unul înarmat e chiar înăuntru la Security şi trage de acolo. Am auzit imediat două împuşcături de confirmare.

– În cine trage?

– Habar n-am. Caută un doctor de la psihiatrie…

Omul n-avea timp de cezariana mea. M-am întors în sala de operaţii unde pacienta Begum continua să stea în patru labe cu capul între mâini, poziţie care părea să-i ţină copilul în viaţă. Am schimbat câteva priviri cu rezidenta care urma să mă ajute, cu asistenta care pregătise deja instrumentele, priviri goale în care încă nu se citea panica. Cei doi studenţi care mă urmau ca nişte umbre îngheţaseră. Erau singurii americani neaoşi din jur, originari de undeva din Vestul Americii, şi păreau cei mai speriaţi dintre toţi. Iată că New Yorkul li se arăta aşa cum li se predicase duminica la biserica baptistă sau metodistă sau aşa cum văzuseră în cele mai dure filme despre acest oraş.

– Ce facem, doctore? m-a întrebat soţul Begum, căruia i se schimbase mult expresia feţei, acum inundată de-o spaimă pe care n-o mai puteau ascunde nici barba imensă, nici turbanul care-i acoperea fruntea.

– E băiat, doctore! Primul meu băiat! M-am făcut că n-aud ultima remarcă. Ştiam că în cultura lor un băiat însemna mult mai mult decât o fată, dar mie puţin îmi păsa de sexul copilului. Îl voiam afară cât mai repede.

– Roag-o să stea în aceeaşi poziţie. Copilul e deocamdată bine.

Femeii îi tremurau genunchii iar mâinile îi obosiseră. Părea că nu mai poate. Bărbatul ei i-a spus ceva în bengali pe un ton răstit, sau care poate mi se părea mie răstit. Îmi era clar că aceşti oameni comunică altfel decât noi. Ne uitam cu toţii la televizorul de pe hol unde continuau să se transmită în direct cele ce se întâmplau în spital. O reporteră blondă căreia vântul îi răscolea şuviţele tocmai spunea că trupele speciale au intrat în spital încercând să-l blocheze pe cel cu pistolul. Încă o împuşcătură. Gravida s-a lăsat într-o parte şi inima nenăscutului a coborât din nou la 90, apoi la 70, de unde n-a mai vrut să urce. I-am spus rezidentului şef să încerce o amnioinfuzie, adică să plaseze un tub de plastic special care trecut pe lângă capul copilului ajunge în cavitatea uterină şi prin care puteam infuza lichid steril, care ar fi putut atenua presiunea pe cordonul ombilical. Între timp am fugit din nou spre ieşirea de urgenţă de la etajul nostru unde detectivul era la post cu pistolul în mână.

– Ai copii? l-am întrebat brusc.

– De ce întrebi?

– Unul în sala de naştere trebuie scos afară urgent. Dacă nu-mi aduci anestezistul blocat în sala de mese, s-ar putea să moară. Pe anestezist îl cheamă Thompson. Adu-l aici cât mai repede! A vorbit apoi ceva şoptit într-un walky-talky după care-a dispărut jos pe scări. A reapărut după două-trei minute, aducându-l pe Thompsom care îşi luase într-o pungă mâncarea pe care n-apucase s-o termine.

– La naiba, nici măcar nu poţi să ai un prânz liniştit în spitalul ăsta. Let’s go man!

Îl ştiam de câţiva ani pe Thompson şi, deşi uneori mă scotea din sărite, trebuie să recunosc că era unul dintre cei mai buni anestezişti cu care lucrasem. Era un mulatru din Brooklyn, nebun după muzică şi care le cânta în sala de operaţii pacientelor în timp ce noi le operam. Avea mereu cu el un I-Pod sau un CD player. Dacă era într-o zi bună putea să şi danseze. Când eram cu el de gardă îşi aducea ghitara şi, dacă era o zi calmă, zdrăngănea din ea în camera de alături până noaptea târziu. Nu mă puteam plânge pentru că vizavi eu citeam sau scriam ceva. Până apărea prima urgenţă, în jur plutea o atmosferă artistică liniştitoare. Mai am un coleg care cântă muzică clasică la basoon şi când sunt de gardă cu el poate fi mult mai rău. Basoonul scoate nişte sunete grave, bizare care te pot duce cu gândul la sunetul unei sirene de alarmă sau la intrarea unui vapor în port.

Thompson era tânăr, necăsătorit şi avea mare trecere la asistente. Într-o zi, când o operam pe una din românce cu anestezie rahidiană, Thompson a întrebat-o ce muzică îi place. Era şi soţul ei acolo care m-a întrebat oarecum speriat:

– Vorbeşte serios?

– Cântă-ne o doină, i-am spus, e un fel de blues românesc care începe cu „frunză verde“. Şi ne-a cântat ceva ce semăna cu Ray Charles în care repeta continuu, frunsa verde!

Pacientei Begum n-avea cum să-i cânte pentru că a adormit-o şi a intubat-o din trei mişcări. O cezariană făcută într-o mare urgenţă e o operaţie cumplit de rapidă, chiar brutală, cel puţin până copilul e scos afară. Fiecare minut contează. După incizie, totul se deschide în mare grabă, practic sfâşiind straturile anatomice cu degetele. Peritoneul, muşchii peretelui uterului, până ajungi la copilului care trebuie salvat. Poţi să scoţi copilul la aer într-un minut sau două, dacă ai o echipă bună.

Îmi amintesc faţa îngrozită a unui chirurg din spitalul nostru care a asistat la una din aceste mari urgenţe. Era chiar soţia lui. A plecat foarte speriat şi mai târziu mi-a spus că seamănă cu un fel de harakiri salvator.

Băieţelul Begum şi-a revenit în două minute după care am respirat cu toţii uşuraţi.

Thompson a ieşit pe coridor la un moment dat şi ne-a spus că asediul a luat sfârşit, tipul de la psihiatrie s-a predat şi n-a murit nimeni. Doctorul pe care-l căuta plecase acasă mai repede şi tot ce-a făcut a fost să-i sperie groaznic pe cei de la Security şi să le distrugă monitoarele până i s-au terminat gloanţele. Thompson nu părea mişcat deloc de toată nebunia. În timpul cezarienei ne-a povestit despre una dintre experienţele pe care le-a avut cu ani în urmă, pe când era rezident la un spital din Bronx.

După una din răfuielile pe care mafioţii sau traficanţii de droguri le mai au din când în când, salvarea adusese în spital un tip ciuruit de gloanţe, care avusese norocul să nu aibă atins niciun organ vital. Timp de 10 ore câteva echipe de chirurgi ultraspecializaţi pe organe şi leziuni i-au reparat cu răbdare toate stricăciunile plămânilor, rinichilor şi ce mai fusese prins în drumul imprevizibil al gloanţelor. Au curs litri de transpiraţie, sânge şi talent, până l-au scos în viaţă din sala de operaţii. După operaţie, Thompson l-a însoţit în liftul care îl ducea spre sala de reanimare. Înainte de-a se închide uşa, în lift s-a mai urcat un bărbat. Acesta a scos un pistol căruia i-a înşurubat în grabă surdina şi înainte de a-i zbura rănitului creierii, i-a spus politicos lui Thompson:

– Păcat de atâta muncă, doctore! Good job anyhow! Bună treabă, oricum!

În acea zi, când am ieşit din sala de operaţii, am călcat din greşeală pe mâna soţului Begum. Se ruga cu cei doi fraţi ai lui, închinându-se în genunchi chiar în faţa sălii de operaţii. Mi-am cerut scuze, am păşit cu grijă printre ei şi am coborât la restaurantul spitalului să mănânc ceva. În zile din astea ţi se face foame tot timpul. Mănânci de nervi fără să-ţi dai seama. În holul principal era încă agitaţie mare. Cei de la trupele speciale îşi adunau instrumentele de lucru, ecrane speciale antiglonţ, fibre de sticlă speciale cu care văd pe sub uşi, armele şi câinii dresaţi. Totul a reintrat în normal în câteva minute, ca şi cum nimic nu se întâmplase.

Câteva luni după garda aceea mă întorceam dintr-o călătorie în România şi am luat un taxi de la aeroportul Kennedy. Begum, şoferul, m-a recunoscut. Şi-a scos portofelul şi mi l-a întins prin geamul despărţitor. Înăuntru era poza primului lui băiat care era cât pe ce să cadă victimă terorismului local.

(sursa foto: realitatea.net)