Noapte în pustietate

Pavană în peisaj marin – 6

Nici n-am vrut să ştiu în faţa cărui cătun prăpădit ne dăduse jos. Era clar că nu făcusem niciun sfert din drum şi ne aflam în plin bărăgan, să nu vezi cât cuprinzi cu ochii decât o tipsie goală de pământ, să te doboare viforniţele, să urli de singurătate. Norocul nostru că era vară şi lipseau viforniţele, că era noapte şi oricum nu ve­deam la doi paşi. Cu singurătatea era altceva. Cătunul ăla, dacă nu cumva era fantomă, se găsea la cine ştie câți kilometri; halta, o coşmelie din cărămidă luminată de un bec chior, era probabil singura construcţie pe o mare rază. Impiegatul sau şeful de gară, el ştie ce-o fi fost, după ce a salutat din mers trenul ticsit de oameni somnoroşi s-a grăbit să intre în coşmelie, probabil să le soilească în continuare. Nu ne-a aruncat nici măcar o privire curioasă, deşi trebuie să fi avut orbul găinii să nu vezi că nu urcase nimeni şi nu coborâse nimeni în afară de noi. Măcar aşa de formă, meritam şi noi o oarecare primire cu tam-tam. Ne-am uitat unul la altul, apoi la clădirea gării. N-avea rost să-i dăm înconjur, sărea în ochi că n-aveai ce să vezi. Nu spun că nu vedeam noi nici mai departe, era o noapte senină, dar stelele prea palide nu reuşeau să lumineze câmpul întunecat. Unde să ne fi dus? Ne-am aşezat lângă o potecă paralelă cu şinele, sub unul şi acelaşi lucru. Simţeam că pleznesc şi n-am mai rezistat. Am spus :

– Calul, că e cu patru picioare, şi tot se poticneşte.

A ieşit din mine ca un porumbel, nici nu ştiam că asta vreau să spun. Până la urmă proverbele astea au să creas­că în mine şi-au să-şi facă de cap, după legea lor.

Puştoaica arăta ca o curcă plouată şi începuse să se fleorţăie. Dacă şi Alida tot aşa s-ar purta în împrejurări fericite, prefer să ştiu că s-a-ncheiat totul la iarbă verde, când zburau fluturi şi gâze în jurul nostru şi-mi părea lumea rai. Mi-a plăcut când frate-su i-a retezat-o scurt, nu mă aşteptam. Acuma, dacă tot ne-a făcut şmecherul pustiul de bine, n-o să bocim toată viaţa.

– Ba eu sunt de vină, zicea Anamaria. Dacă nu veneam şi eu, sau dacă eram ca voi, fără bilet, poate era totul altfel.

Mai că era să-i dau dreptate.

– Aiurea, zicea frate-su, pe căposul ăla nu-l mişcai nici să te fi dat de ceasul morţii.

– Şi acuma ce-o să facem toată noaptea în pustietatea asta?

– Rămânem aicea până vine alt tren, l-am auzit spunându-i.

Care tren? Într-o haltă dintr-asta nenorocită nu opresc nici mărfarele.

– N-o să vină niciunul până mâine noapte, s-a mior­lăit ea.

– Cu atât mai bine. Până atunci îi tragem un somn şi vedem împrejurimile și frumusețile patriei.

Nu prea ne era somn şi chiar în clipa aceea nu ne ar­dea câtuşi de puţin de împrejurimi, dar i-am dat dreptate.

Ni se făcuse foame, am deschis un pachet şi am îm­părţit nişte carne şi pâine. Mestecam gânditori. Nu mai fusesem într-un grup astfel alcătuit, era nou totul, făcu­sem un salt în noapte, habar n-aveam unde suntem şi ce ne aşteaptă la capătul drumului. Nu ne era teamă că n-o să mai ajungem, la altceva ne şedea nouă mintea.

Era o noapte caldă şi cu totul diferită de cele din oraş. Mirosea a ierburi şi a pământ, se auzeau greieri sau cosaşi, ciuleam urechile la orice tremur al frunzelor salcâmilor. Mai că nu ne puteam obişnui. Mare minune şi viaţa asta la ţară!

N-aş spune că eram chiar cei mai fericiţi din lume. No­rocul nostru că era cald, nu ne bătea nimeni la cap şi mi­rosea a ierburi şi a ce trebuie că era sufletul pământului.

Dar ne simţeam stingheri. Era prea nou totul şi dintr-o dată, fără un stadiu de pregătire, cum se cere la carte. Aruncaţi de soarta vitregă într-o lume străină, din care nu ştiam mai nimic. Când m-am retras mai spre ziuă pentru nişte trebuinţe intime, nu ştiam să spun dacă săbiile alea care-mi zgâriau bucile erau spice de grâu, de orz, de ovăz, sau tulpini de rapiţă. Întrebaţi-mă orice şi vă răs­pund, demontez motoare cu mintea cât ai clipi, sunt în stare să înşir date din istorie, dar abia disting o mătrăgună de o pătlăgea.

Şedeam ca plouaţi lângă salcâmii ăia şi eu unul am decretat în sinea mea că multe trebuie schimbate pe lumea asta ca să nu mai fie cu josu-n sus. Mestecam în tăcere. L-am văzut pe mut ceva mai încolo, şezând pe malul şanţului. I-am întins şi lui o bucată, a înşfăcat-o înfulecând hulpav, i-am mai dat una. Nu i-am spus să stea strâns lângă noi, n-aveam chef de discuţii. Or să se obişnuiască ei până la urmă cu mutul ăsta, că doar şi eu am început s-o înghit pe puştoaica asta care miroase tot timpul a liliac.

Pe urmă Vladian şi-a atârnat chitara de după gât şi a început să cânte, fără să-l îndemne nimeni. Atât ne mai trebuia, să ne zgâlţâie şi el cu cântecele lui şi să ne facă sentimentali! Dar dacă stau bine şi mă gândesc, chiar asta ne trebuia, unul din noi era obligat să prindă taurul de coarne, să-l răstoarne şi să întrebe: ne întoarcem sau mer­gem mai departe? Nu chiar în vorbele astea, dar cam pe aproape. Simţeam iarăşi, pe măsură ce cânta, cum mă furnică ceva pe dinăuntru, mă prindeau căldurile, îmi venea să mă ridic şi să alerg, dar mi-erau picioarele moi şi mai ales mi-era o groază nebună că după ce-o să ter­mine o să mă prăbuşesc, cum mai făcusem, într-un gol în care n-aveam de ce să mă agăţ, zbătându-mă ca o stârpitură. Muzica lui Vladian ăsta m-a dat întotdeauna peste cap. Şi parcă numai pe mine? Mă uitam la ăilalţi doi şi era clar ca bună ziua că nu-s în apele lor. Baronu şedea cu capul plecat, foarte atent la cum scormonea cu călcâiul pământul din faţa lui, dar era încordat pe bune. Iar puştoaica îşi legăna capul mult dat pe spate, cu ochii în­chişi, în ritmul muzicii. Cum şedea aşa, cu bluza întinsă gata să-i pleznească peste sânii mici şi tari, cu buzele în­tredeschise şi părul fluturându-i când într-o parte, când în alta, era frumoasă şi dată naibii şi parcă m-a furnicat şi mai mult ceva înlăuntrul meu. Mai bine să-mi mut gândul de la cele prea pământeşti, mi-am zis, şi-am înce­put şi eu să scormon cu călcâiul pământul din fața mea.

Vraja s-a rupt mult mai brusc decât altădată.

– Gagiilor, dacă-mi faceţi mutrele astea de înmormântare, mă duc şi cânt de unul singur şi voi vă-ntoarceţi acasă.

Vladian ăsta, când voia să ne umilească, dracului, ştia să aleagă bine momentul. Şi dacă tot hotărâse să apuce taurul, n-avea de gând să-i dea drumul. S-a decis că e mai nimerit să ne spună bancuri. N-avea egal în asta.

– Îl ştiţi p-ăla cu telefonu? Cum nu i-a răspuns ni­meni, a continuat. Un căprar şi-un soldat intră într-o cârciumă, se aşază la o masă, cer câteva halbe. Să creeze un pic de atmosferă, căprarul îi spune soldatului: „Bă, sol­dat, ia înveseleşte-mă cu cântecul ăla care-mi place mie mult, cu telefonu“. ”Nu pot, dom căprar“, se codeşte solda­tul, „mi-e ruşine, n-am voce, e lume multă aici“. Căprarul nu zice nimic, beau în continuare, mai cer un rând-două, se fac pulbere şi cu limba împleticită căprarul spune: „Sol­dat, ’ţi-or-don s-o cânţi p-aia cu telefonu“. „Dacă-i orden, e orden“, zice soldatul, cui şi el, se ridică ţinându-se de masă şi începe să behăie : „Alo zanfan dă la patri“.

(sursa foto: razvanpascu.ro)