Podul de cuvinte

„A-mi spune povestea şi a păstra tăcerea în privinţa limbii lui Vineri e ca şi cînd ai oferi spre vînzare o carte în care pagini întregi au fost lăsate pe furiş goale. Dar singura limbă care poate spune secretul lui Vineri este limba pe care el a pierdut-o!” Inima poveştii, miezul ei tainic rămîne pentru totdeauna pecetluit, invizibil şi inaccesibil cititorilor curioşi să dezlege enigmele pentru a căror descifrare s-au lăsat prinşi în mrejele cărţii. Provocatorul roman din 1986 al scriitorului sud-african J. M. Coetzee, Foe, se naşte din tensiunea iscată din imposibila încercare a de „a rosti nerostitul”, de a transpune în cuvinte, oricît de superficiale sau trădătoare s-ar dovedi ele pînă la final, „o învălmăşire de simţăminte şi imbolduri”, rezistente la orice tentativă de a le prinde şi fixa în meşteşugitul şirag de slove al scriiturii. Foe nu este doar o reinterpretare à rebours, în cheie vădit postmodernă, a mitului iluminist al eroului civilizator, povestea lui Robinson Cruso(e) fiind doar un pretext pentru plonjarea în apele mai adînci şi mai întunecate ale scriiturii. Însă nu e numai un roman metaficţional, al scriitorului Daniel (De)Foe, pornit în căutarea poveştii pierdute, prins în labirintul propriilor ezitări, îndoieli şi limitări, obligat să dea socoteală ori să-şi pună în joc toate tacticile de seducţie în faţa propriilor sale personaje recalcitrante. Nu e nici doar o rescriere în manieră feministă a unei aventuri virile, prin inserarea în poveste a unui personaj feminin, Susan Barton, care se dovedeşte fragil şi inconsistent precum dîrele de cerneală aşternute pe hîrtie, dar şi opac şi refractar ca abisurile insondabile ale mării. Nici chiar formula vădit asumată a unei relecturi post-coloniale – în care cuvintele devin lanţurile ce îl subjugă şi îl supun pe neajutoratul Vineri, privat de singura armă ce i-ar oferi forţa să se opună sau să riposteze în faţa plasei de vorbe ce îl ţine captiv în poveste – nu devoalează miezul dur al acestui roman proteic. Dincolo de toate aceste ingenioase artificii ale unei scriituri migălos şi subtil construite, Foe este romanul unei năzuinţe moderne par excellence, de a înălţa un pod de cuvinte peste abisul inefabilului, de a îmbrăca tăcerea într-un înveliş sonor în încercarea nesăbuită de „a rosti nerostitul”.

Dintre toate poveştile încapsulate în romanul lui Coetzee, cea mai profundă este, de departe, cea a singurului personaj căruia i se refuză dreptul la mărturisire, taciturnul şi alunecosul Vineri, cel care „nu e liber, dar nu e supus”. Ascuns în pliurile propriei tăceri ca „un animal învelit în sine însuşi”, Vineri rămîne suspendat între obedienţă şi rezistenţă, răspunzînd mecanic, docil, fără cea mai vagă urmă de împotrivire, la poruncile lui Cruso şi condescendent la ordinele lui Susan, însă fără a arăta vreo secundă dorinţa de a ieşi din propria izolare şi de a comunica în mod real şi autentic cu cineva din preajma sa. Nu ştim cine, cînd şi cum i-a tăiat limba lui Vineri, însă acesta nu pare să fi avut vreodată capacitatea de a ieşi din sine însuşi, de a (se) comunica prin intermediul limbajului articulat. Chiar dacă această potenţială abilitate de comunicare ar fi existat în trecutul obscur al lui Vineri, ea a dispărut total, fără să se fi salvat vreo reminiscenţă cît de difuză, dovadă zidul de tăcere ce se interpune fără fisură între Vineri şi restul lumii. Sufletul lui Vineri este adevărata insulă complet izolată într-o singurătate fără ferestre spre exterior, o enigmă pe care în van Susan încearcă să o traducă în cuvinte şi să o absoarbă în propria ei poveste. În dorinţa ei de a-i arăta lui Vineri că „lumea nu este un loc pustiu şi tăcut”, Susan îi dăruieşte lui Vineri din „viesparul de vorbe” dinăuntrul ei, neaşteptînd neapărat un răspuns, nici măcar o licărire de înţelegere, ci doar revelaţia că oamenii arcuiesc punţi de cuvinte între ei pentru a se salva de singurătatea ce îi împresoară: „Nu aştept nici un semn cum că ar fi înţeles. Îmi ajunge speranţa că, dacă umplu cu vorbe văzduhul din jurul lui, se vor trezi în el amintirile care au murit în timpul domniei lui Cruso, şi odată cu ele recunoaşterea faptului că a trăi în tăcere înseamnă a trăi precum balenele, colosale castele de carne plutind la multe leghe depărtare unele de altele, sau ca păienjenii, stînd fiecare de unul singur în mijlocul plasei lui care, pentru el, înseamnă întreaga lume.”

Prea apropiaţi pentru ca încordarea constantă dintre ei să se transforme în tensiune erotică, Susan şi Vineri sînt prinşi într-o coregrafie bizară, disonantă, în care fiecare dintre cei doi îl surprinde pe celălalt à contre pied. Printre tentativele de a sparge bariera de tăcere ce o desparte de Vineri, Susan recurge la muzică, în speranţa că dacă ar învăţa să interpreteze melodia pe care acesta o cîntă obsesiv la flaut, sufletele lor ar putea intra în rezonanţă: „Nu sînt și muzica, și conversația, asemenea iubirii? Cine se încumetă să spună că ceea ce se întîmplă între îndrăgostiți e fundamental (mă refer la amorul fizic, nu la conversație), în schimb, nu e adevărat că ceva s-a petrecut între ei, trecînd de la unul la celălalt, și fiecare pleacă înviorat și vindecat, o vreme, de propria singurătate?” Însă armonia visată se preface într-un „contrapunct […] discordant, strident”, strania disonanţă fiind adîncită de autismul lui Vineri, care se arată recalcitrant la orice improvizaţie muzicală, incapabil să iasă din formula monotonă a aceleiaşi melodii, repetate la nesfîrşit. Nici chiar dansul nu îl smulge pe Vineri din autism, insensibil la orice atingere, captiv într-o rotire infernală, în transă, lipsită de orice contact cu lumea exterioară. Iar ultima tentativă, cea de a-l învăţa pe Vineri să scrie, eşuează într-o dezarticulare a limbajului, într-o înşiruire aleatorie de litere, repetitivă şi absurdă. Paradoxal, însă ceea ce pare a-l ţine supus pe Vineri – „atîta timp cît e mut, putem să pretindem că dorinţele lui ne sînt ascunse şi continuăm să-l folosim cum vrem noi” – este tocmai ceea ce-i conferă acestuia deplina libertate, aceea de a nu-şi istorisi povestea. Susan însăşi va învăţa ceva din refuzul lui Vineri de a se mărturisi, iar tăcerea ei abil jucată şi făţiş asumată nu e altceva decît singura ei şansă de a nu se lăsa scrisă, închisă în poveste şi metamorfozată într-o fiinţă de hîrtie, „o casă de cuvinte, goală pe dinăuntru, fără substanţă”. Susan e adevărata captivă, prinsă în ochiurile propriei plase de cuvinte amăgitoare, cu iluzia că povestea ei odată scrisă, ea îşi va redobîndi substanţa: „Redă-mi substanţa pe care am pierdut-o, domnule Foe: aceasta e rugămintea mea stăruitoare”. Podul de cuvinte arcuit de Susan peste abisurile din sufletul lui Vineri este tocmai puntea ce îi deschide calea spre eliberarea de povara poveştii, odată cu revelaţia că „e posibil ca unii dintre noi să nu fie scrişi, ci pur şi simplu există”.

J.M. Coetzee, Foe, Traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016, 180 p.

(sursa foto cover: twitter.com)